21. Privind în urma.

Volumul Sfârşitul unei domnii sângeroase l-am încheiat cu Consideraţii Finale, capitol în care am separat din noianul evenimentelor acele energii care au contribuit în mod decisiv la făurirea actului de la 6 Septembrie. Etapa 6-14 Septembrie nu e mai putin importanta pentru a nu-i consacra şi ei aceeaşi privire generala. Fara de întemeierea Statului Naţional-Legionar, victoria obţinută contra Regelui Carol n-ar fi fost completa, asemănându-se unei case începute şi neterminate. Ce folos de triumful Legiunii daca nu ar fi avut urmare şi pe plan politic, daca noul Stat nu ar fi purtat pecetea ei? Fara îndoiala, am obţinut o mare satisfacţie morala cu răsturnarea Regelui Carol II-lea, dar fara de cucerirea puterii, biruinţa s-ar fi diluat şi până la urma s-ar fi pierdut în desişul tenebros al politicianismului român. Am fi rămas în postura jalnica a unor eterni începători ai destinului românesc, care nu stiu ce sa facă cu el când au ajuns pe culmi şi trebuie să-l realizeze.

După ce s-a încheiat campania contra Regelui Carol, în aceeaşi clipita, fara tranziţie, s-a deschis o alta bătălie, al carei obiectiv era pătrunderea mişcării în Stat. Daca ne-am fi culcat pe laurii victoriei, rezultatele puteau fi altele. Nu era neapărat necesar ca după răsturnarea Regelui Carol sa urmeze, ca o consecinţă inevitabila, guvernarea legionara în forma ei majora, a unui Stat cu acelaşi nume. Se puteau întâmpla multe. Nu era exclusa o coaliţie a Generalului Antonescu cu alte partide, cum se şi încercase de altminteri, în care combinaţie sa ni se rezerve şi noua un locşor mult inferior forţei pe care o reprezentam. Putea ca Generalul sa accepte colaborarea cu noi, fara sa admită proclamarea Statului Naţional-Legionar. Se mai putea întâmpla ca Legaţia Germana să-şi exercite influenta în sensul de a-l consilia pe Antonescu sa nu permită ocuparea unor posturi – cheie de către legionari. Câte nu se puteau întâmpla! Însăşi răstimpul care s-a scurs de la 6 la 14 Septembrie dovedeşte ca rezistentele n-au lipsit şi ca gestaţia regimului legionar n-a fost uşoară. În cele ce urmează voi trece în revista, cu explicaţiile necesare, acei factori care au impus Statul Naţional-Legionar contra tuturor încercărilor de a ne frusta de roadele victoriei.

1. Adeziunea poporului. Succesul nostru politic trebuie atribuit în primul rând sprijinului pe care l-am obţinut în aceste zile de la masele largi ale poporului. Popularitatea mişcării creştea pe zi ce trece, luând aspectul unui fluviu maiestuos. Cămăşile verzi defilau pe străzi, având în spatele lor milioane de români dornici sa îngroaşe rândurile.

2. O revoluţie ordonata. Spre deosebire de alte revoluţii care, odată biruitoare, se revarsa în excese şi cruzimi, revoluţia legionara de la primele ceasuri s-a canalizat în manifestaţii ordonate şi controlate, fara vărsare de sânge şi fara execuţii sumare. Nu s-au săvârşit acte de răzbunare. N-a fost ucis nici un evreu pentru crimele Elenei Lupescu contra Legiunii şi nici un calau al fostului regim. Instantaneu, organizaţia s-a reconstituit sub conducerea şefilor locali, care şi-au impus cu uşurinţă autoritatea până în cel din urma sat. Poate e un caz unic în istoria lumii. 0 mişcare lovita în modul cel mai crud, însângerata, decapitata, cu cadrele ei superioare suprimate în proporţie de 90 la suta, nu are alta grija decât sa nu-şi strice bunul ei renume, evitând sa săvârşească fapte care ar putea arunca umbre şi îndoieli asupra concepţiei ei creştine. Mişcarea legionara, în acele zile de mari prefaceri, când se pregătea tranziţia de la un regim de tiranie la un regim de libertate, a dat examenul maturităţii politice, comportându-se ca un corp responsabil. Generalul Antonescu a fost puternic impresionat de spiritul de disciplina ce domnea în mişcare, fiind o garanţie ca forţările lui de a reorganiza Statul vor fi duse la bun sfârşit.

3. Izolarea Generalului Antonescu. Cu toate ca nominal era stăpân pe conducerea Statului, puterea Generalului Antonescu era fragila, pentru ca nu dispunea de o baza populara. Era un izolat în mijlocul naţiunii pe care o guverna. N-avea un partid pe care sa se poată sprijini, ci doar câţiva prieteni, pe care îi puteai număra pe degete. Era cunoscut în tara din cauza conflictului cu Regele Carol şi a legăturilor ce se bănuia ca le are cu mişcarea, dar nu dispunea de nici un grup organizat, nici cel putin de 100 de oameni. În jurul conducerii lui se întindea desertul politic şi spiritual.

Situaţia lui în armata nu era mai buna. Era temut, având faima de om rau, „câinele roşu” cum i se zicea, dar nu se putea bizui nici pe afecţiunea cadrelor inferioare şi nici a înaltului comandament. După răsturnarea Regelui Carol, s-au format trei curente în armata: generalii devotaţi trup şi suflet fostului Rege, cu ajutorul cărora acesta a dominat armata. Cei mai notorii au fost expulzaţi din armata de Antonescu, dar mai erau destui care nu s-au compromis prea deschis cu regimul carlist şi care nu aşteptau decât ora revanşei; existau apoi o serie de generali care simpatizau mişcarea si, în sfârşit, generali ataşaţi de persoana Generalului Antonescu, aceştia fiind cei mai putini. Generalul Antonescu nu avea nici în armata suportul masiv pe care îl bănuia lumea. Ca o consecinţă a izolării lui în mijlocul poporului şi chiar în mijlocul armatei, Antonescu simţea nevoia unei forte complementare, cu ajutorul căreia să-şi consolideze conducerea aninata în aer. Mişcarea Legionara îndeplinea aceasta condiţie, oferindu-i o baza populara ancorata în întreaga naţiune. În acelaşi timp, prin colaborarea cu mişcarea, Generalul acumula şi simpatiile de care se bucura Legiunea între militari, întărindu-şi autoritatea în armata şi neutralizând influenta restului de cadre carliste.

4. Teama de Regele Carol. Chiar izgonit peste hotare, Regele Carol îi inspira o teroare sacra. şi după 6 Septembrie trăia într-o teama continua ca oameni de-ai Regelui Carol, rămaşi în politie şi armata, sa nu organizeze o contralovitura şi să-l doboare. Prin colaborarea cu mişcarea, îşi procura, o pavăză care îl va apăra de o eventuala primejdie, daca elementele carliste ar încerca sa ridice capul. În aceasta privinţă, Antonescu nu se înşela… În fata blocului Antonescu-Miscare, nu mai era posibila nici o conspiraţie interna şi conducerea lui era asigurata. Legiunea câştigase un ascendent atât de mare în viaţa politica a tarii încât vechile cadre politice şi militare, cu care lucrase Regele Carol, se ţineau la pământ şi nu se gândeau decât la propria lor salvare.

5.”Sprijinul Berlinului”. Generalul Antonescu nu descifrase nici el enigma germana, referitor la sprijinul de care ne-am bucura din partea lui Hitler. Ca şi Carol, trăia în confuzia ca mişcarea este tare la Berlin şi nu se poate concepe noul Stat fara de participarea ei. În aceste zile decisive, am beneficiat de aceasta necunoaştere a lui a stării de spirit de la Wilhelmsstrasse. În realitate, guvernul german fusese surprins de evenimentele din România şi abia în ultima faza a duelului cu Carol, când deznodământul crizei se prevedea, a optat pentru abandonarea lui. Aceasta credinţă i-a fost întărită lui Antonescu când au apărut la sediu şi la manifestaţiile noastre câţiva membri de partid din Auslandsorganisation (AO) din Bucureşti. Nu-i invitase nimeni. Ei, din proprie iniţiativă, au crezut oportun să-şi manifeste camaraderia fata de mişcare printr-o ieşire publica, a carei venire al putere li se părea iminenta. Erau îmbrăcaţi în uniforma SA şi apariţia lor a stârnit o senzaţie enorma. Li s-a dat locul de onoare, fiind pusi în fruntea defilărilor şi au fost aclamaţi cu entuziasm de legionari şi de public.

6. Absenta Legaţiei Germane. În tot cursul tratativelor pentru formarea guvernului, de la 6 la 14 Septembrie, marele absent a fost Legaţia Germana. Nu am avut în acest timp nici o întâlnire nici cu von Ritgen şi nici cu vreun alt membru al Legaţiei. După păţania din noaptea de 31 August, am socotit ca este mai prudent sa evit contactul cu ei în aceasta perioada delicata, ştiind ca cei de la Legaţie nu ne poarta cele mai bune sentimente.

Fara îndoiala, Fabricius primea informaţii de la Generalul Antonescu, dar acestea erau fragmentare şi fugitive, caci Conducătorul era hartuit zi şi noapte de zeci de probleme, încât Legaţia n-a putut sa urmărească pas cu pas mersul tratativelor şi să-şi dea seama de proporţiile ce le va lua colaborarea noastră cu Generalul.

7. Ecoul manifestaţiei de la Casa Verde. Generalul aflase de tensiunea existenta între mine şi Profesorul Codreanu şi aştepta ziua de 13 Septembrie ca sa vadă care e raportul de forte. Sunt eu liderul necontestat al mişcării sau exista un puternic grup opoziţionist care îmi contesta conducerea? Ştirile ce le-a primit după ceremonie l-au convins ca s-a format un bloc compact în jurul meu, de sus până jos, şi nu exista loc de manevra între diferite grupe legionare.

8. Relaţii cordiale. De la prima mea întâlnire cu Generalul, în Iunie 1940, i-am căzut simpatic. Chiar atunci când nu ne potriveam în păreri, nu mi-a vorbit niciodată cu asprime, ridicând tonul, cum avea obiceiul sa facă cu alţii. De alta parte şi eu, cunoscându-i orgoliul nemăsurat, evitam în orice împrejurare să-l supăr cu ceva. Apărăm poziţia mişcării, dar cu tact şi moderaţie. Simpatia ce mi-o arata a avut importanta ei în aceasta perioada când s-a format Statul Naţional-Legionar.