4. Justiţia intra în acţiune

Conducătorul Statului s-a ţinut de cuvânt. Ca urmare a intervenţiei lui, Mihai Antonescu s-a decis sa puna în mişcare mecanismul judiciar de urmărire a vinovaţilor. Este adevărat ca încă de la 23 Septembrie 1940, pe cale de decret-lege, s-a instituit o Comisie Speciala de Ancheta Criminala, sub preşedinţia Consilierului de Curte de Casaţie, Eugeniu Bănescu, dar cum atribuţiile Comisiei nu erau clar definite, n-a putut întra în funcţiune. Comisia nu era emanaţia puterii judecătoreşti, ci depindea direct de Preşedinţia Consiliului.

Au mai trecut încă zece zile până ce un alt decret-lege, din 3 Octombrie, a adus noi precizări şi a stabilit normele ei de procedura. Abia după apariţia acestui decret, Comisia de Ancheta s-a putut constitui, în 4 Octombrie, şi a început sa lucreze.

Înfiinţarea Comisiei de Ancheta deschidea o noua problema: cine sa fie dat în judecata? Toţi cei implicaţi în crimele carliste contra legionarilor? Daca am fi aplicat criteriul culpabilităţii cu rigoare, atunci puteam aduce pe banca acuzaţilor câteva mii de persoane. În acest caz, nu ne puteam limita la făptuitorii direcţi ai crimelor, ci trebuia sa tragem la răspundere pe complicii lor mari şi mici, care formau o reţea vasta în toată tara.

Am meditat îndelung asupra acestei chestiuni în aceste zile, când trebuia sa se întocmească lista celor ce urmau sa fie reţinuţi şi anchetaţi. Am ajuns la concluzia ca, din punct de vedere al intereselor Statului, trebuia lichidat trecutul cu cât mai puţine capete căzute. O stare de nesiguranţă prelungita, din cauza numeroaselor procese, ar atârna ca o sabie a lui Damocles asupra vechii clase conducătoare romaneşti şi ar avea efecte negative – chiar pentru propria noastră guvernare. Cum urmăream sa normalizam viaţa politica a tarii şi chiar sa procedam la alegeri libere, era necesar sa adoptam un criteriu restrictiv în fixarea responsabilităţilor. Cercul celor vinovaţi trebuia redus la cea mai concentrata expresie posibila.

În primul rând, am scos din cauza partidele politice, desi nu erau fara păcat, caci participaseră, în forme şi grade diferite, la dictatura carlista, acceptând ideea de lichidare a mişcării, fie prin comisiune, prin oamenii ce i-au pus la dispoziţia Regelui, fie prin omisiune, adică prin aprobarea tacita a abominabilelor crime săvârşite de acest regim.

Am făcut un pas mai departe în aplicarea acestui criteriu restrictiv. Nu am cerut sa fie implicaţi în bloc – cum era normal – nici personalul politic de care s-a slujit Regele Carol în diferitele guvernări. Am scos din cauza marea majoritate a miniştrilor carlisti din guvernele crimei, separându-i de acel grup restrâns care deţinea efectiv puterea şi care a ordonat masacrele. În general am urmărit sa desprind cadrul politic al tarii de uneltele bestiale ale regimului. Am tratat aceasta chestiune în cartea Cazul IorgaMadgearu, unde cititorul va putea afla expuse pe larg motivele care m-au determinat sa fiu atât de indulgent în acţiunea de pedepsire a celor vinovaţi de asasinarea legionarilor. Între altele, spuneam în acea broşură următoarele: „Regimul carlist, ca orice regim de dictatura, poseda o infrastructura. Din tot aparatul de Stat şi din toată lumea politica, Armand Călinescu selecţionase o echipa de devotaţi, cu care opera contra legionarilor şi contra tuturor acelora care se opuneau dictaturii. Puterile Statului fuseseră smulse din mâna organelor legitime ale tarii şi predate acestei echipe de gangsteri, conduse de Armand Călinescu şi patronata de Rege. Aceasta reţea de asasini avea ramificaţii în justiţie, în armata, în politie, în jandarmerie şi în întreg aparatul de Stat. Aceştia reprezentau, cum se spunea pe atunci, „permanentele Statului”, în realitate era NKVD-ul regimului, care n-avea de dat socoteala decât centrului conspirativ de la Palat. Acest grup era foarte redus, nu trecea de o suta de oameni, dar după indicaţiile lor decidea camarila. Tătărăscu putea deveni ministru sau putea fi concediat, dar structura de baza nu se schimba. Acest grup restrâns de oameni erau animatorii regimului şi executanţii tuturor crimelor. Indivizii ce formau acest grup erau legaţi între ei exclusiv prin setea de putere şi de beneficii materiale. Despre Gabriel Marinescu se spunea ca strânsese o avere de milioane de lei din jaf şi crima. Politica propriu zisa era de resortul Regelui, al lui Urdareanu, Elena Lupescu şi alti câţiva”.

„Noi am circumscris responsabilităţile la acest grup de baza al dictaturii carliste. N-am cerut nici capul partidelor, i-am scos din cauza şi pe aceia care au dat girul politic dictaturii, cum au fost consilierii regali, şi am avut generozitatea ca sa nu-i implicam în bloc pe toţi acei care au servit ca miniştri sub Carol. Am cerut ca sa fie trimis în judecata exclusiv acest grup restrâns de criminali notorii, Bengliu, Gherovici, Argeseanu, Macoveanu, Dinulescu etc.”

Trebuie sa adaug ca limitarea acuzaţiei noastre de a da fi daţi în judecata numai principalii vinovaţi nu se datorează vreunei presiuni a Conducătorului Statului. Generalul Antonescu din acea vreme n-ar fi avut nimic împotriva daca am fi inclus în lista celor destinaţi a fi arestaţi şi o serie de miniştri ai dictaturii carliste, în afara de cei direct responsabili de organizarea crimelor. Daca am fi introdus în aceasta lista pe un Petre Andrei, pe-un Mihail Ralea, pe Ghelmegeanu sau Tătărăscu, n-ar fi găsit nimic anormal şi nu s-ar fi opus. Scriam în broşura Cazul Iorga-Madgearu: „Generalul Antonescu a fost surprins de moderaţia cererilor noastre. El ar fi mers la arestări mult mai numeroase. El vroia sa implice în proces şi o parte din cadrul politic al dictaturii. Ma refer la atitudinea lui în aceasta chestiune în primele doua luni de regim naţional-legionar. Antonescu de atunci era altul decât Antonescu de mai târziu. Era furios până la isterie contra foştilor demnitari carlisti. Antonescu era un om răzbunător. În vara anului 1940 fusese internat la Mănăstirea Bistriţă şi eliberat cu trei zile înainte de izbucnirea revoluţiei legionare. Când a ajuns Conducător al Statului, fierbea de mânie contra tuturor acelora pe care îi considera responsabili de prigonirea lui”.

„În aceasta faza deci, noi n-am avut nevoie să-l împingem pe Antonescu la masuri contra uneltelor regimului carlist. El era mult mai pornit decât noi. Hotărârile lui erau alimentate de propriile lui suferinţe. Fusese el însuşi ofensat, bruscat, lovit de cei ce i-au asasinat pe camarazii noştri. Rolul meu, la început, a fost mai degrabă să-l temperez. Primele liste de deţineri au fost întocmite de General, Mihai Antonescu şi Rioseanu. Pe ele figurau Tătărăscu, Ghelmegeanu, Radu Lobey, Eduard Mirto, Eugen Titeanu, Generalii Ilcus şi Tenescu Florea şi alti oameni politici care au servit sub dictatura. O parte din aceste liste au fost publicate şi s-a hotărât, ca o prima măsură, sa se aplice domiciliul forţat acestor persoane. Cu mare greutate l-am convins pe General sa renunţe la cei de mai sus. După ce s-a potolit, m-am îngrijit personal ca sa se ridice gărzile de paza de la domiciliul acestora, formate din jandarmi şi legionari”.

Dar cu aceasta delimitare a răspunderilor, operaţia nu era terminata. Ce facem cu agenţii forţei publice, care, ascultând de ordinul Regelui, au participat la execuţii de legionari? Numărul acestora era foarte mare. După un calcul sumar se ridica la aproximativ 500. Ce facem cu ofiţerii de armata, foştii prefecţi de judeţ, ce facem cu ofiţerii din jandarmerie, foşti şefi de legiune de jandarmi, subofiţeri din aceeaşi arma, comisari şi agenţi de politie? Îi introducem pe toţi în lotul celor vinovaţi şi procedam la arestarea lor? Mi-am dat seama ca aceste masuri, perfect justificate, ar produce mari tulburări între militari. Am aplicat şi în acest caz criteriul restrictiv, pentru a cruţa cât mai multe elemente din cadrul armatei. Armata nu trebuia identificata cu crimele fostului regim.

După aceste trieri, acordul final între mine şi Antonescu, referitor la sancţiuni, a luat următorul aspect: „Pe cei implicaţi în execuţia legionarilor, i-am împărţit în trei categorii:

— prefecţii militari, generali şi colonei, scoşi complet din cauza. Aceştia vor rămâne în armata şi cariera lor nu va avea nimic de suferit. Singurul lucru ce i l-am cerut Generalului a fost sa nu-i întrebuinţeze pe aceştia în posturi de mare răspundere;

— şefii de legiuni de jandarmi, maiori şi colonei, comisarii de politie, jandarmii şi agenţii care au executat ordinele de servilism şi fara a fi pus zel în urmărirea legionarilor, nu vor suferi decât sancţiuni administrative, adică vor fi îndepărtaţi din corpul jandarmeresc sau de politie;

— lotul marilor vinovaţi, indiferent din ce sector al Statului proveneau, armata, politie, jandarmerie, justiţie civila sau militara, organizaţii politice etc., vor fi arestaţi şi deferiţi justiţiei”.

„În total numărul celor din ultima categorie se ridica la aproximativ o suta, în timp ce numărul celor care au participat efectiv la execuţii era de cca. 500. Sa comparam acum pierderile suferite de noi cu acest număr. Legionarii asasinaţi în timpul dictaturii carliste se apropie de 300 şi nu legionari luaţi la întâmplare, ci elita unei generaţii. Nici nu ne-am lăsat târâţi de pornirea spre răzbunare şi nici n-am căutat o compensaţie a pierderilor noastre pe baza principiului „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

Tot din motivul de a nu tulbura opinia publica, nu i-am inclus în lista arestărilor pe Iorga şi Argetoianu, desi aparţineau lotului marilor vinovaţi. Sub guvernul Argetoianu, care a urmat după guvernul Argeseanu, au fost asasinaţi alti legionari şi anume aceia ce au fost uitaţi sau nu li s-a putut da de urma în toiul masacrelor precedente. Iorga era vinovat în cel mai înalt grad, pe aceeaşi treapta cu Elena Lupescu şi Armand Călinescu, făcând parte din cercul celor care au conspirat la suprimarea Căpitanului.

Dar cu Iorga se punea o problema delicata. „Iorga era… Iorga. Arestarea lui Iorga ar fi făcut o mai mare vâlva în tara decât a tuturor celorlalţi oameni politici la un loc. Lumea nu cunoştea îndeajuns ce-a făcut Iorga, la ce crime îngrozitoare a fost părtaş. Pastra încă o imagine idilica a profesorului. De la plecarea lui de la putere trecuseră zece ani şi mizerabila lui guvernare începuse sa se uite. Înainte de a-l aresta, trebuia organizata contra lui o campanie de presa de câteva luni, pentru a-i dezgropa trecutul politic plin de păcate şi a-i smulge masca onorabilităţii”.