11. Personalul diplomatic legionar.

În cadrul extern al diplomaţiei romaneşti i-am cerut Generalului Antonescu sa numească miniştri legionari în Statele revoluţiilor naţionale, Germania, Italia, Spania şi Portugalia, la care s-a adăugat şi Grecia, pentru ca reprezentantul nostru de acolo sa poată interveni pentru protecţia minorităţii romaneşti din aceasta tara, victima a unor noi persecuţii.

Pentru Legaţia de la Berlin, aveam o persoana cum nu se putea mai potrivita sa ocupe acest post. Inginerul Constantin Greceanu, indicat atât prin serioasa lui pregătire profesionala – era inginer la Reşita – cât şi prin excelentele lui relaţii cu lumea diplomatica germana de la Bucureşti. În vara anului 1940, casa lui a servit ca loc de întâlnire cu diverşi notabili ai Legaţiei germane: von Ritgen, Neubacher, Colonelul Gestenberg şi alti funcţionari mai mici. Sotia lui de origine germana era o amfitrioana desăvârşită, ştiind sa creeze la întrevederile cu reprezentanţii Legaţiei acea atmosfera de buna dispoziţie care înlesneşte tratarea problemelor de fond.

Greceanu era înzestrat şi cu o inteligenta politica remarcabila, care îi permitea sa ma ajute cu tact şi cu bun simt în conversaţiile ce le aveam cu nemţii. Era o placere să-l ai alături de tine pe acest camarad loial şi dezinteresat, care nu avea alta ambiţie decât sa fie de folos tarii şi Legiunii. Marile servicii aduse mişcării şi cunoaşterea mentalităţii germane îl indicau de la sine pentru postul de înalta răspundere de la Berlin. Adaug ca era bine apreciat şi de Generalul Antonescu, care fusese informat de repetatele lui intervenţii la Legaţia germana, pentru a-i cere lui Carol eliberarea lui de la Bistriţa.

Când l-am propus pe Greceanu pentru postul de Ministru al României la Berlin, Generalul a aprobat cu vădită satisfacţie şi a dat imediat ordin lui Sturdza să-i pregătească decretul de numire. Când toate acestea erau în curs, îşi face apariţia la Preşedinţie Ioan Victor Vojen, cu pretenţia de a fi el numit ministru la Berlin. El venea cu argumentul ca, în timpul exilului, îşi făurise legături importante în lumea militara şi politica a Marelui Reich, care ar putea fi folosite acum la consolidarea poziţiei externe a României Legionare. Ceea ce spunea era într-anumita măsură adevărat, dar, din experienta mea de la Berlin, unde am trăit cu el în pribegie, constatasem cu decepţie ca relaţiile ce şi le făcuse în numele mişcării, le pastra pentru sine, ca o zestre personala, neîngăduind amestecul altora. De alta parte, el nu crezuse niciodată în posibilitatea unei victorii legionare, aşa cum se realizase la 6 Septembrie, ci îşi pusese nădejdea într-un conflict armat germano-roman, care va duce iremediabil la prăbuşirea regimului carlist. Acesta ar fi fost momentul lui, când cu relaţiile ce le avea, putea aspira sa joace un rol de prima linie la refacerea tarii. Era o ipoteza, care nu putea fi exclusa, dar care, din fericire pentru tara, nu s-a realizat.

Evident am refuzat categoric propunerea lui, comunicându-i ca i-am rezervat Legaţia de la Roma. Dar cum Vojen anunţase deja pe la prietenii lui de la Berlin ca se va întoarce ambasador, acum se considera diminuat în ochii acestora. şi atunci, văzând ca eu nu cedez, i s-a adresat lui Antonescu, sperând să-i smulgă acestuia consimţământul pentru numirea la Berlin. Era un act de inadvertenta fata de mine, care nici n-a dus la rezultatul dorit, caci Generalul nu se putea arata ingrat cu un om pe care-l aprecia şi care a contribuit la victoria comuna.

După mai multe asalturi zadarnice, Vojen s-a resemnat şi a acceptat sa meargă la Roma. Pentru mişcare, aceasta capitala era tot atât de importanta ca şi Berlinul. Ne alipisem de Puterile Axei şi Italia avea un cuvânt de spus atât în mersul general al războiului cât şi în chestiunea speciala care privea conflictul nostru cu Ungaria. Se cunoştea slăbiciunea lui Ciano pentru Budapesta şi prezenta unui ministru legionar la Roma ar fi putut crea o contra-pondere eficace în lupta de influente pe lângă Duce.

Ion Victor Vojen n-a înţeles importanta misiunii lui la Roma pentru tara şi mişcare. A plecat cu sentimentul frustrării, pentru ca nu a obţinut satisfacţia la care aspira. Stăpânit de aceasta stare de spirit, Vojen nu putea sa se angajeze cu toate puterile în lupta de a schimba atitudinea guvernului italian fata de România, a carei diplomaţie continua sa sufere sub povara reminiscenţelor din perioada carlista. Nu s-a simţit la Roma greutatea prezentei lui, mulţumindu-se sa facă acte de rutina. Se împrietenise cu Ciano, este drept, dar n-a exercitat nici o influenta asupra acestuia, simţindu-se satisfăcut sa aibă cu el relaţii mondene. Din punct de vedere legionar, şederea lui Vojen la Roma a fost fara de folos şi chiar dăunătoare. În loc de a potenta imaginea victoriei legionare din tara, risipind prejudecăţile ce se acumulaseră la Roma contra mişcării în perioada dictaturii carliste, Vojen se îngrijea mai mult să-şi cultive propria lui imagine, încât atunci când a izbucnit conflictul cu Antonescu, în Ianuarie 1941, noi am rămas total descoperiţi. Mussolini s-a alăturat fara împotrivire tezei germane, ca noi am fi „nişte capete necoapte” şi ca numai Generalul Antonescu reprezintă garanţia stabilităţii interne în România şi garanţia alăturării ei sincere de Axa.

O fericita alegere am făcut cu numirea lui Radu Ghenea la Madrid. Stăpân pe mai multe limbi, posedând în acelaşi timp şi fineţea de spirit a artei diplomatice, gratie educaţiei primite, Radu Ghenea a fost „the right man în the right place”. Temperamentul lui vibrant se potrivea cu firea expansiva a spaniolului, încât în puţinul timp în care a fost ministru şi-a creat relaţii numeroase în lumea guvernamentala. Devenise prieten intim cu Serrano Şuner şi cu alti diplomaţi, intrase în cercurile falangiste şi era apreciat chiar de personalităţile franchiste propriu-zise, relaţii care nu s-au rupt nici după căderea noastră de la putere. Activitatea lui diplomatica în Spania a lăsat urme durabile care nu s-au stins nici până astăzi. Radu Ghenea a fost un model de legionar diplomat, dovedind ce poate sa facă un om care desi nu aparţine acestui cadru, se ridica mult deasupra diplomaţilor de cariera prin adânca lui iubire de tara. Radu Ghenea a fost un pasionat al marilor împliniri naţionale, încât opera lui la Madrid şi-a cucerit un loc de frunte în patrimoniul istoric al legiunii.

Nu cunosc amănunte din activitatea diplomatica a scriitorului Constantin Gane, numit la începutul lui Noiembrie, la Atena, autorul celebrei cărţi Trecute vieţi de doamne şi domniţe, dar presupun ca formaţia legionara şi apartenenta lui la o veche familie româneasca, care şi-a împletit destinul cu istoria neamului, l-au predestinat sa fie vrednic apărător al intereselor naţionale şi al minorităţii romaneşti din Grecia.

Revenind la Greceanu, în scurtul timp cât a fost în funcţie a dovedit prin propriile lui fapte ca am făcut o buna alegere. Reuşind sa treacă peste rigiditatea protocolului, Greceanu şi sotia lui s-au împrietenit cu familiile înalţilor demnitari ai Reichului. Frecventa casa lui Dr. Göbbels, era apreciat de Göring şi avea circulaţie în numeroase sfere ale regimului. Era, cum s-ar zice, un om introdus. Acest roman de o rara distincţie, purtător al unui nume ilustru, acest cavaler al unor vremuri apuse, n-a avut timpul necesar ca sa risipească toate îndoielile şi calomniile care se propagau din abundenta contra mişcării de la Bucureşti la Berlin, pe canalul Legaţiei şi al altor oficine informative răuvoitoare noua.

Legaţia de la Lisabona am oferit-o inginerului Virgil Ionescu, în împrejurări pe care le voi evoca mai târziu, proiect care nu s-a putut realiza din cauza opoziţiei lui Antonescu.