12. Calvarul Ministrului de Externe.

E greu de precizat momentul când Generalul Antonescu, împins de anturajul sau nefast, care-i cultiva orgoliul bolnăvicios, s-a decis, în forul lui interior, sa ne elimine de la putere. După toate probabilităţile, întâia oara i-a venit acest gând după manifestaţia de la 6 Octombrie, când nădăjduia sa fie proclamat Sef al Legiunii şi n-a primit aceasta satisfacţie.

Dar de la gând la realizare, e o distanta. Generalul nu putea pierde din vedere anumiţi factori: marea popularitate a mişcării după biruinţa de la 6 Septembrie şi necunoscuta ce-o reprezenta Reichul German în calculele lui. Daca ne bucuram la Berlin de acel sprijin necondiţionat, cum crezuse Regele Carol şi cum îşi închipuise şi el la început, niciodată n-ar fi îndrăznit sa ne lovească, deoarece pe plan intern eram prea tari şi orice încercare a lui de a ne disloca din Stat ar fi fost sortita eşecului. Toate speranţele şi le-a pus aşadar în captarea bunăvoinţei lui Hitler, în convertirea acestuia într-un aliat al sau, fapt care să-i permită, la caz de nevoie, sa aibă spatele acoperit de armata germana din România.

Trebuie sa distingem aşadar între acest gând, nedesluşit la început şi preliminariile loviturii antonesciene, care s-au dezvoltat pe măsură ce germanii s-au arătat dispuşi sa între în jocul lui. În planul lui Antonescu de eliminare a noastră de la putere, un prim obstacol, s-a părut a fi titularul Ministerului de Externe, Mihail Sturdza, un om dintr-o bucata, incapabil sa săvârşească un act de neloialitate. Loial fata de Conducătorul Statului, dar loial şi fata de mişcare.

Controlul Ministerului de Externe de către mişcare îl supăra pe General, deoarece nu-l putea folosi pentru a transmite pe calea lui pârile lui nedrepte contra legionarilor. Pentru a evita sa corespondeze cu guvernul german prin Ministerul de Externe, şi-a creat o agenţie de comunicaţie paralela cu cea oficiala, folosindu-se de strânsa lui prietenie cu Fabricius. Seful Legaţiei germane la Bucureşti devenise confidentul Conducătorului şi prin rapoartele ce le trimitea la Berlin, luate direct din gura lui Antonescu, se convertise în al doilea Ministru de Externe al României, cel putin în ce priveşte relaţiile cu Germania. Toate chestiunile importante cu guvernul german Antonescu le trata direct cu Fabricius, ţinându-l în ignoranta pe Ministrul sau de Externe, Mihail Sturdza, procedeu anormal şi absurd în orice Stat de ordine.

Generalul a dat prioritate liniei Fabricius nu pentru a asigura maxima păstrare a secretului, ci pentru ca putea transmite la Berlin nemulţumirile lui privitor la colaborarea cu mişcare, fara ca sa se afle ceva în cercurile legionare. Generalul se ferea de noi, nu de agenţii care roiau în jurul lui. Rapoartele trimise de Fabricius aveau avantajul ca nu veneau direct de la Conducător, pentru a fi bănuit de părtinire, ci de la instanţă suprema a diplomaţiei germane la Bucureşti, purtând pecetea autorităţii şi a credibilităţii acesteia. Între ei doi se stabilise o perfecta sincronizare în acţiunea lor comuna de a diminua şi chiar contesta capacitatea mişcării de a guverna. Fabricius era oaspetele preferat al Generalului în vila lui de la Predeal, nelipsind mai niciodată Duminica şi sărbătorile.

Totuşi Generalul nu era mulţumit nici cu dublura Fabricius. Prezenta lui Sturdza îl incomoda, nu numai pentru ca era un legionar de credinţă, ci şi pentru ca îşi cunoştea la perfecţie meseria. Nu era un ministru de externe improvizat, ci un diplomat de cariera, care a servit chiar înainte de primul război mondial în diferite capitale europene. În afara de perfecta dominaţie a tehnicii relaţiilor internaţionale, a fost unul dintre marii noştri diplomaţi care s-a opus politicii titulesciene de apropiere de Rusia, care ar fi avut ca rezultat transformarea României într-o baza de atac a Sovietelor contra Germaniei. Pe baza informaţiilor lui Sturdza, au reacţionat în anii 1935-l936 George Brătianu, Octavian Goga, Corneliu Codreanu, Pamfil Şeicaru, combătând proiectul Titulescu. Antisovietismul intransigent al lui Sturdza îl designa de la sine ca un tot atât de aprig adept al Puterilor Axei, încât Berlinul şi Roma aveau în fruntea Ministerului de Externe al României un aliat de talie, pe care n-au ştiut să-l aprecieze. Dar tocmai aceasta adeziune sincera a lui Sturdza la Axa deranja anturajul lui Antonescu şi pe nenumăraţii agenţi infiltraţi la Externe, caci le stânjenea libertatea de manevra pentru o alta eventualitatea, când va reveni la politica titulesciana.

Sturdza nu putea fi manipulat nici contra Legiunii şi nici în ataşamentul lui fata de Puterile Axei, doua motive puternice care l-au determinat pe Antonescu, prizonier al unui anturaj suspect, sa caute sa se debaraseze de el. Acceptat la început din cauza convenţiei cu mişcarea, Sturdza devenise mai târziu un personaj odios în ochii lui Antonescu şi tinta principala a atacurilor lui.

Pentru a-i face viaţa insuportabila şi a-l determina sa plece singur, Antonescu a recurs la metoda torturării nervilor ministrului, cu fel de fel de chestiuni străine de funcţia lui sau intenţionat deformate. Nu era audienta de serviciu în care sa nu-i descopere vreo lipsa în lucrările acestuia şi sa nu-i facă observaţii. Nimic din ceea ce făcea Sturdza, nu era bun. Totdeauna găsea vreo obiecţie de ridicat, chiar atunci când activitatea ministrului sau îl putea mulţumi pe cel mai exigent sef al guvernului. Nu ma pot extinde asupra nenumăratelor ofense ce-a trebuit sa le îndure Ministrul Sturdza. El însuşi le-a povestit în cartea lui de amintiri România şi Sfârşitul Europei, cu toate amănuntele posibile. Cititorul va găsi acolo o completare indispensabila a acestui capitol.

Generalul nu cunoştea sau se prefăcea ca nu cunoaşte protocolul ce guvernează Ministerul de Externe. De aceea îi cerea sa îndeplinească misiuni care nu cadrau cu funcţiile şi prestigiul unui ministru de externe. Aceasta imixtiune continua într-un domeniu pe care-l cunoştea mai bine un diplomat de cariera, constituia o materie de permanent conflict între General şi Sturdza. Dar Antonescu nu se mulţumea cu observaţii cuviincioase în diferendele cu ministrul sau, ci profera insulte, brusca şi umilea. Câte grosolanii şi mojicii a trebuit sa suporte acest descendent al uneia din cele mai vechi familii româneşti, ale carei origini sunt semnalate încă din secolul al XIII-lea!

Anturajul Generalului îl atâta pe acesta până la delir ca să-l scoată pe Sturdza de la Externe. Într-o zi îmi spune speriat Generalul: „Uite, Domnule Sima, ce-am aflat, ca Doamna Sturdza pregăteşte un complot ca sa ma omoare”.

— Vai, Domnule General, cum puteţi crede aşa ceva? Doamna Sturdza este o fiinţă de o rara gingăşie. Nu poate omorî o gaza, necum sa se gândească la o asemenea grozăvie. Ştirea este falsa şi ar merita sa fie cercetata, pentru a descoperi de unde a venit.

Afacerea „complotului” a fost înmormântata, caci Doamna Goga era autoarea acestei invenţii criminale şi persoana ei era „tabu” în anturajul Generalului.

Între Conducătorul Statului şi Ministrul sau de Externe se crease o atmosfera de guerrila permanenta. Sturdza era fara încetare tras la răspundere pentru invenţiile absurde ale Generalului sau ale camarilei lui. Scopul acestor agresiuni continue era să-l determine pe Sturdza sa reacţioneze aşa cum îi dicta demnitatea lui de om şi să-şi prezinte demisia. A suportat acest calvar, cum spune în cartea lui de amintiri, ca sa apuce ziua când, în calitate de Ministru al României, va înmâna Uniunii Sovietice, ultimatumul de evacuare al Basarabiei şi Bucovinei.

Recunosc ca Mihail Sturdza a săvârşit anumite imprudente în relaţiile cu Generalul, care au fost copios exploatate de acesta. Zic „imprudente”, nu erori de politica externa, imprudente în raport cu acest personaj primejdios, după ce ştia prea bine ca Antonescu îl pândea la cotitura ca să-l scoată din funcţie.

1. La sfârşitul lunii Octombrie, Sovietele ataca un ostrov lipit de partea româneasca a braţului Chilia si, după ce măcelăreşte şi capturează garnizoana locala, se instalează în ostrov, ca şi cum ar fi pământul lor. Antonescu se afla în momentul atacului la Predeal şi atunci un grup de generali, în frunte cu Seful Statului Major, în lipsa Conducătorului, l-au căutat în graba pe Ministrul de Externe, pentru a-l întreba cum sa reacţioneze. Chestiunea era grava şi urgenta. Sturdza, aşa a şi făcut, nu putea da decât un singur răspuns: sa contra-atace, să-i alunge pe ruşi şi sa reocupe ostrovul. Nu se putea tolera aceasta noua penetraţie sovietica în teritoriul românesc, caci se creau precedente periculoase, chiar daca mai târziu, într-un eventual război, ostrovul ar fi fost reîncorporat României.

Este cazul teritoriului Herţa, pe care ticălosul de Rege Carol l-a lăsat în mâna ruşilor, desi nu figura în ultimatumul dat şi n-a aparţinut niciodată imperiului rusesc. Când Sovietele au invadat din nou Basarabia şi Bucovina în 1944, au considerat teritoriul Herţa parte integranta a Statului lor, pe baza precedentului creat în 1940 şi au rămas cu el. Sturdza recomandând reacţia imediata, nu se gândea numai la frontierele de atunci ale tarii noastre, ci şi la viitoarele consecinţe ale unor asemenea noi încălcări. Chestiunea era prea grava pentru a fi tratata de alta maniera decât pe calea armelor.

Sturdza avea dreptate în fond, dar a făcut imprudenta sa nu-i trimită imediat la Conducător, pentru a cere ordinul acestuia. Acum, în realitate, tot acolo se ajungea, chiar daca nu le-ar fi indicat Sturdza datoria lor de a se adresa lui Antonescu. O acţiune militara, de tipul celei preconizate de el, nu se putea executa fara aprobarea Sefului Statului. Generalii n-ar fi dat ordinul de contra-atac fara autorizaţia lui Antonescu. Deci, nu s-ar fi produs nici o interferenta de atribuţii, cum mi-a spus Generalul după aceea: „Sturdza era sa ma bage în război cu Rusia”, la proxima întâlnire. Aceasta eventualitate era exclusa, caci Antonscu deţinea controlul ultim al comenzii.

Sturdza n-a greşit în consultul dat Generalilor. Agresiunea sovietica i se părea atât de grava încât orice întârziere în respingerea ei ar fi încurajat Rusia Sovietica sa comită noi agresiuni.

Cum a reacţionat Generalul? Evident s-a consultat cu ministrul sau de externe secund, Fabricius, şi acesta luând avizul Berlinului, i-a recomandat linişte. Germania mu era pregătită de război şi nu putea sa se angajeze în acel moment într-un conflict cu Rusia Sovietica pentru apărarea României. Generalul Antonescu se supune acestui verdict, desi leza interesele naţiunii. Politica noastră externa era orientata spre Axa, dar nu era identica cu Axa. Noi aveam interese proprii de aparat, independent de atitudinea Germaniei şi a Italiei. Nu puteam tolera la infinit noi agresiuni sovietice, care ar fi creat precedente periculoase, cum a fost şi cazul cu teritoriul Herţa.

Si apoi un contra-atac românesc pentru reocuparea ostrovului nu ar fi dus neapărat la război. Nici Rusia nu era dispusa în acel moment sa se înfrunte cu Germania din cauza României, care se afla sub protecţia Puterilor Axei.

Generalul s-a ocupat prea putin de acest „incident” de frontiera şi mai mult de modul cum să-l exploateze contra lui Sturdza. Indignarea lui Antonescu n-a rămas circumscrisa între noi sau în sânul guvernului, ci a fost larg difuzata în cercurile germane, ajungând până la Ribbentrop şi Hitler. Fabricius a avut grija sa transmită la Berlin versiunea Generalului, din care rezulta maturitatea de gândire politica a Conducătorului. Fabricius trăgea concluzia ca Sturdza este „total nepotrivit” sa conducă politica externa a României, pregătind terenul pentru eventuala lui înlocuire.

2. O alta imprudenta a lui Sturdza fata de General s-a petrecut după vizita la Berlin. Alarmat de conversaţia avuta la Statul Major german, unde făcându-se o estimaţie a forţei sovietice, Keitel şi Antonescu coincideau în părerea lor ca Rusia nu dispune de un sistem de apărare în adâncime, ca dincolo de linia Odesa-Riga se întinde un vacuum militar, Sturdza şi-a pus în gând sa mai rămână doua zile la Berlin, pentru a avea o noua întrevedere cu Ribbentrop, în care să-şi expună temerile lui. Aceste erori grosolane în aprecierea capacităţii militare a Rusiei nu puteau parveni decât din surse inamice.

Sturdza a mai rămas doua zile la Berlin, fara să-l poată vedea pe Ribbentrop, care s-a eschivat să-l primească, pentru a nu-l supăra pe Antonescu. Cine ştie daca aceasta întâlnire nu ar fi schimbat cursul războiului!

S-a întâmplat însa ca, la vreo doua săptămâni după vizita la Berlin, Fabricius sa fie rechemat. Antonescu a fost profund afectat de aceasta schimbare, văzând în ea o lovitura contra lui. El atribuia intervenţiei lui Sturdza rechemarea lui Fabricius şi rămânerea Ministrului de Externe la Berlin, după terminarea vizitei oficiale, îl întărea în aceasta convingere, desi acesta întârziase pentru alte cauze şi n-avea nici o răspundere în decizia de la Wilhelmstrasse. „Imprudentele” lui Sturdza erau reflexul adâncilor lui îngrijorări pentru soarta tarii şi niciodată nu s-a gândit să-i facă vreun rau Conducătorului.