14. Statutul grupului etnic german din România.

La începutul lunii Noiembrie 1940, vine la mine la Preşedinţie Andreas Schmidt, noul conducător al minorităţii germane din România, şi-mi prezintă din partea grupării lor un proiect de Statut destinat sa reglementeze relaţiile acestei comunităţi cu Statul Român, după schimbarea constituţională ce a suferit-o prin instaurarea regimului legionar. Din perspectiva noii situaţii politice din România, el cerea ca Statutul minorităţilor germane sa se clarifice şi sa se precizeze, pentru a deveni un instrument juridic capabil sa garanteze libera ei dezvoltare etnica.

Proiectul de Statut adus de Andreas Schmidt nu brusca evoluţia constituţională de până atunci a Statului Român, ci se baza pe anumite antecedente admise sub guvernările anterioare. Era cunoscut faptul ca încă sub regimul dictaturii carliste, grupul german din România obţinuse recunoaşterea lui, ca entitate etnica, sub numele de „Comunitatea naţională a Germanilor din România” (Die Volksgemeinschaft der Deutschen în Rumänien). Aceasta organizaţie, înfiinţată sub regimul carlist, era oficial îndreptăţită sa reprezinte interesele Germanilor din România fata de guvernul român. Comunitatea Germana din România, înzestrata cu privilegiul de a controla activitatea culturala şi politica a tuturor membrilor ei din România, a intrat în bloc în „Frontul Renaşterii Naţionale”, la înfiinţarea acestuia, formând o secţie aparte, şi obţinând 12 deputaţi în Noul Parlament. Evident, ce-l interesa pe Regele Carol în acel moment, era sa capteze bunăvoinţa acestei minorităţi, pentru ca aceasta, la rândul ei, prin legăturile ei cu Reichul, sa contribuie la împăcarea lui cu guvernul german, după încordarea ce-a intervenit prin asasinarea lui Corneliu Codreanu.

Andreas Schmidt a invocat şi „Dictatul de la Viena” în sprijinul Statutului sau. Într-adevăr, în cadrul acestui acord, Ministrul de Externe al României, Manoilescu, a semnat cu Ribbentrop un protocol adiţional, prin care guvernul român se obliga „sa trateze la egalitate în orice privinţă pe membrii Grupului Etnic German cu membrii comunităţii etnice romaneşti şi poziţia grupului german sa o întărească, în sensul „Hotărârilor de la Alba Iulia”, pentru a-şi putea pastra caracterul ei german”. Trebuie remarcat faptul ca protocolul de la Viena, fiind redactat în graba, conţinea o clauza superflua şi anume egalitatea de tratament între români şi germani. Ca indivizi singuratici, saşii şi şvabii din Ardeal şi Banat s-au bucurat de egalitate în fata legii, chiar de la întemeierea României Mari. Ceea ce aducea nou „Dictatul de la Viena” nu se referea la membrii acestei comunităţi, ci la indicarea Grupului Etnic German ca entitate politica reprezentativa a tuturor germanilor din România, cu care guvernul român trebuia sa trateze în viitor, acordându-i toate înlesnirile pentru a-şi menţine specificul sau german.

Ce conţinea în plus proiectul lui Andreas Schmidt?

1. Nimic în esenţă care sa nu fi fost aprobat înainte de guvernele anterioare ale dictaturii carliste. Proclamarea Grupului Etnic German ca organizaţie unica a germanilor din România se săvârşise încă sub Carol şi cu acest titlu participa la viaţa politica a tarii, intrând în „Frontul Renaşterii” şi apoi în Parlamentul-emanatie a partidului unic. Prin „Dictatul de la Viena”, poziţia câştigată de acest grup fusese confirmata printr-un acord adiţional.

2. Elementul nou pe care-l introdusese Andreas Schmidt în proiectul sau nu se referea aşadar la recunoaşterea acestui grup ca organ reprezentativ al totalităţii germanilor din România, ci la natura activităţii lui politice. Se autoriza crearea şi funcţionarea unui partid naţional-socialist al Grupului Etnic German din România, în cadrul căruia se vor manifesta politic membrii acestui grup.

Grupul etnic obţinea şi dreptul ca alături de drapelul românesc, sa poată arbora şi drapelul german.

Nici aprobarea pe care o cerea Grupului Etnic German de a crea un partid naţional-socialist în România, nu era ceva necunoscut în România şi în Europa. Chiar în tara noastră se înfiripase un partid naţional-socialist, după venirea lui Hitler la putere. Nu avea audienta mare, dar exista. Apoi, în Europa, în tari de regim democratic tradiţional, se întemeiaseră partide naţional-socialiste: în Elveţia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Suedia, Belgia, Austria. Nimic mai natural ca şi germanii din România sa ceara libertate de a se manifesta politic în conformitate cu doctrina naţional-socialista, într-o perioada când Germania hitlerista era stăpâna Europei.

E curios ca acei ce-au dezaprobat autorizaţia data de guvernul român legionar unui partid naţional-socialist în România, nu s-au simţit niciodată incomodaţi de faptul ca în tarile democratice funcţionau partide comuniste, care nu numai ca aveau o ideologie totalitara, dar erau şi total aservite Moscovei, capitala URSS-ului, care nu şi-a ascuns niciodată telurile ei imperialiste de dominaţie a lumii întregi. Nu se măsura cu doua masuri? Unde e consecventa şi logica?

Chiar daca s-ar fi constatat ca proiectul de Statut al lui Andreas Schmidt ar conţine anumite elemente susceptibile sa lezeze suveranitatea naţională, România nu avea nici un mijloc sa se opună, fiind total avizata în acele momente decisive pentru existenta noastră ca Stat, la sprijinul şi la protecţia Marelui Reich German, în fata teribilei ameninţări bolşevice. şi mai dispuneam de un argument puternic, pe care cercetătorii superficiali ai acelor timpuri grele îl trec cu vederea. Ne aflam în perioada când o crâncena prigoana se dezlănţuise în Ardealul de Nord contra populaţiei romaneşti. Trebuia să-i câştigăm pe saşi şi pe şvabi ca aliaţii noştri contra terorii maghiare si, mâine, pentru o eventuala revizuire a Dictatului de la Viena. Tratându-i cu generozitate, îi vom avea de partea noastră în procesul nostru cu Budapesta.

La sfârşitul audientei, i-am comunicat lui Andreas Schmidt ca sunt total de acord cu Statutul propus de el şi ma voi duce imediat la General pentru a-i expune cauza şi a-i solicita aprobarea lui. Am trecut în cabinetul lui Antonescu şi după ce i-am făcut un rezumat al discuţiei avute cu Andreas Schmidt, i-am prezentat proiectul de Statut adăugând că-l consider acceptabil şi folositor pentru interesele tarii. Legiferarea lui va fi şi o buna introducere la proxima lui vizita la Berlin.

Antonescu m-a ascultat, a citit proiectul, dar n-a avut nici un semn de viaţă. Se vede ca gândurile lui erau în alta parte.

— Bine, am sa i-l trec lui Ica (Mihai Antonescu), ca să-l examineze şi el, fiind specialist în Drept Constituţional. Mâine vom vorbi.

A doua zi a venit Ica la mine, spunându-mi ca Generalul nu poate aproba textul propus de Andreas Schmidt, considerându-l ca ştirbeşte suveranitatea Statului Roman. Trebuie găsită o alta formulare care sa modifice anumite paragrafe, susceptibile sa fie interpretate ca o imixtiune în afacerile interne ale României. „Ma voi ocupa eu de o alta redactare a Statutului.”

Am avut o discuţie mai lunga cu el, expunându-i punctul meu de vedere. Nu numai ca nu ne putem opune legiferării lui, fiind o derivaţie a Dictatului de la Viena, pe care Generalul s-a obligat să-l execute, dar am câştiga un aliat puternic în relaţiile cu Reichul acum când tensiunea cu Ungaria a ajuns la maximum.

De atunci n-am mai ştiut nimic de soarta proiectului lui Andreas Schmidt, până ce în 21 Noiembrie apare în Monitorul Oficial decretul-lege cu Statutul Etnic German din România. L-am citit sa descopăr schimbările introduse de Ica, „pentru a nu leza suveranitatea „Statului Român”. Nimic esenţial. Câteva înlocuiri de cuvinte şi de aşezare a frazei, care în fond repetau vechiul text. Nişte exerciţii mai mult de stil şi gramatica decât modificări de conţinut. Grupul Etnic German era recunoscut ca persoana juridica de drept public şi se putea organiza pe plan politic ca partid naţional-socialist, putând arbora alături de culorile romaneşti şi culorile Reichului german.

Toată nemulţumirea Generalului, cu Statutul prezentat de Andreas Schmidt, se datora faptului ca acesta mi se adresase întâi mie pentru a obţine aprobarea lui. În lupta pentru acapararea puterii totale în Stat, Generalul vedea în Andreas Schmidt un aliat de-al nostru şi un obstacol potenţial în calea ambiţiei lui nemărginite.

Mai târziu, după eliminarea noastră de la putere, Generalul Antonescu şi cu Ica n-au mai avut aceleaşi scrupule constituţionale în relaţiile cu Grupul Etnic German. Au admis ca guvernul german sa facă recrutări directe de soldaţi din sânul minorităţii germane din România, ceea ce însemna o grava încălcare a ideii de suveranitate naţională. Dar cum de aceasta concesiune nu profita decât Conducătorul, conştiinţa lui patriotica intrase în adormire…