15. Vizita la Berlin. Semnarea pactului tripartit.

La câteva zile după întoarcerea de la Roma, Generalul Antonescu a plecat în vizita la Berlin, în urma unei invitaţii a Führerului. Motivul pentru care fusese invitat la Berlin făurise alte planuri şi plecase cu alte intenţii, care lăsau în umbra problemele de politica externa ale României. El vroia să-l vadă pe Hitler pentru a afla care este opinia acestuia despre mişcare şi daca n-ar putea obţine din partea lui un fel de „Rückversicherung” în cazul unui conflict cu legionarii asupra metodelor de guvernare.

Ca şi în cazul precedent, al vizitei la Roma, Generalul a repetat în fata mea scena cu singurătatea lui politica. El „nu are oameni”, „nu are partid” şi cu un aer neputincios m-a rugat din nou pe mine să-i întocmesc lista persoanelor care să-l însoţească, adăugând ca trebuie sa fie o suita numeroasa.

M-am bucurat de starea lui de spirit, de atenţia ce-o acorda mişcării, de dorinţa lui de a apărea la Berlin înconjurat de demnitari legionari şi am introdus pe lista numai elemente riguros selecţionate pentru a face impresie buna în mediul politic al celui de-al Treilea Reich, unde credeam ca se va desfăşura o mare bătălie pentru destinele României. În afara de Sturdza, Ministrul de Externe, care mergea din oficiu, am ales sa facă parte din suita generalului pe Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, atât pentru cunoaşterea limbii germane cât şi pentru ţinuta lui de legionar; pe Alexandru Constant, Subsecretar de Stat la Propaganda, şi pe Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la Finanţe, pentru ca amândoi avuseseră legături în anumite sfere ale guvernului german în timpul refugiului lor la Berlin; P. P. Panaitescu, unul din marii noştri istorici, Rectorul Universităţii din Bucureşti şi Directorul ziarului Cuvântul, pentru a da un nou imbold relaţiilor culturale cu Germania; Victor Medrea, Directorul General al Presei, şi Victor Biriş, Secretar General la Ministerul de Interne, atât pentru funcţiile ce le îndeplineau cât şi pentru stăpânirea limbii germane. Biriş jucase şi un rol important în cursul exilului din Berlin, 1939-l940. L-am mai adăugat pe Alexandru Randa, Seful Presei Legionare, autorul unei documentate lucrări asupra naţional-socialismului german. Gazetele noastre au fost reprezentate de Barbu Slusanschi de la Cuvântul şi Nicolae Pop de la Buna Vestire. Au mai făcut parte din delegaţie, Mircea Cancicov, Ministrul Economiei Naţionale şi aghiotanţii Generalului.

Înainte de plecare, Generalul a semnat un decret-lege prin care eram numit Preşedinte ad-interim al Consiliului de Miniştri pe timpul absentei lui din tara.

Plecarea delegaţiei romane spre Berlin a avut loc în seara de 19 Noiembrie, de pe peronul gării Mogoşoaia. Guvernul în corpore l-a salutat pe General la plecare. Cu acest prilej i-am adresat o scurta cuvântare, pentru a-i ura călătorie buna şi succes în misiunea lui.

„Domnule General, După întoarcerea din Italia fascista, unde ati aşezat raporturile româno-italiene pe o temelie noua şi durabila, va îndreptăţi astăzi spre Berlin, răspunzând invitaţiei Führerului Adolf Hitler. Este astăzi prima data când Conducătorul României face o vizita oficiala în Marea Germanie naţional-socialista. Niciodată călătoria unui bărbat de Stat n-a fost urmărită de un întreg popor cu atâta dragoste şi cu atâtea nădejdi de mai bine.

Domnule General, În Germania naţional-socialista a Marelui Führer Adolf Hitler veţi găsi multi prieteni: prieteni din totdeauna ai Mişcării Legionare, prietenii D-voastra şi ai neamului nostru. Dragostea noastră pentru Führer şi încrederea în viitorul Statului Legionar, care-şi va găsi un loc de onoare în Noua Europa a dreptăţii, vor fi chezăşia reuşitei acţiunii D-voastra.

Domnule General, În numele Guvernului Român şi în numele Mişcării Legionare va urez din tot sufletul un drum bun şi o întoarcere de biruitor.

Sa trăiţi, Domnule General!

Trăiască Führerul Adolf Hitler şi Germania Naţional-Socialista!”.

General Antonescu mi-a mulţumit pentru urările de bine şi şi-a exprimat în acelaşi timp satisfacţia de a pleca în Germania sprijinit de încrederea întregului popor românesc.

„Plec cu încrederea poporului românesc şi sper sa ma întorc cu încrederea poporului, german”, au fost ultimele cuvinte ale Conducătorului înainte de a se urca în tren.

Abia în ajunul călătoriei la Berlin, textul Pactului Tripartit, care urma sa fie semnat şi de România, a fost înmânat de Fabricius Generalului şi Ministrului de Externe. Examinându-l, Sturdza a descoperit în redactarea lui grave erori, care compromiteau atât poziţia României în relaţiile internaţionale cât şi întreaga strategie a războiului. Pactul, cum informează Sturdza în cartea lui România şi Sfârşitul Europei, nu prevedea obligaţia Japoniei de a participa la un război al celorlalte doua puteri Semnatare, Germania şi Italia, contra Rusiei Sovietice, dar implica obligaţia Puterilor Axei de a declara război Statelor Unite, în eventualitatea ca Japonia ar fi angajata într-un conflict cu aceasta putere. România semnând Pactul Tripartit, îşi asuma aceeaşi obligaţie, ceea ce nu ne-ar fi produs decât inconveniente. România nu era interesata sa participe la conflictul Axei cu Puterile Occidentale, în timp ce toate nădejdile noastre se îndreptau spre posibilitatea izbucnirii unui război germano-sovietic, de la care aşteptam recuperarea provinciilor rapite, dar şi asigurarea existentei noastre ca Stat independent. În drumul de la Viena spre Berlin, Sturdza i-a cerut cu insistenta ca, înainte de semnătura, să-i ceara la Ribbentrop şi Hitler remedierea lui, printr-un protocol adiţional, chiar şi secret, în care sa se precizeze şi obligaţia paralela a Japoniei de a declara război Rusiei în cazul unui conflict germano-sovietic. Când a început campania din răsărit, Japonia nefiind legata prin Pactul Tripartit aşa cum a prevăzut Sturdza, s-a abţinut de a-şi trimite trupele contra Rusiei Sovietice în Extremul Orient. În schimb, când Japonia a atacat Statele Unite, în Decembrie 1941, semnatarii Pactului Tripartit, între care şi România, automat şi-au îndeplinit obligaţia lor înscrisa în Pact de a se considera în război cu aceasta putere. şi atunci s-a ajuns la paradoxala situaţie ca România sa fie aliata Germaniei, Italiei şi Japoniei în războiul acestora cu America, dar sa nu fie legata prin nici un tratat de alianţă cu aceste puteri în războiul contra Rusiei! România a făcut un război de fapt în răsărit, pe socoteala ei proprie, şi nu un război bazat pe o obligaţie internaţională înscrisa într-un tratat.

Generalul Antonescu n-a dat atenţia cuvenita observaţiei făcute de Sturdza, fie ca nu pricepea problema fie ca nu vroia sa întreprindă nimic fara aprobarea lui Fabricius, care, cum am menţionat, devenise confidentul sau în politica lui externa. Ori, Fabricius executa politica lui Ribbentrop, care săvârşise imensa greşeală, cu consecinţe atât de grave pentru cursul războiului, de a nu prevedea în Pactul Tripartit un paralelism de obligaţii între Germania şi Japonia. Sturdza a tras consecinţe şi la solemnitatea semnării Pactului a refuzat să-şi puna semnătura alături de General.

Refuzul Generalului de a lua în considerare sfatul lui Sturdza avea şi un alt substrat. Intrarea României în Pactul Tripartit era pentru el o afacere secundara şi nu pentru asta venise el la Berlin. Era un prilej binevenit pentru a trata o alta problema, de natura interna, care-l preocupa în cel mai înalt grad. Vroia sa afle în ce măsură guvernul german sprijinea mişcarea şi ce atitudine ar lua daca ar ajunge la o răfuială cu ea. Eforturile principale ale lui Antonescu nu s-au concentrat în domeniul politicii externe a României, care avea nevoie sa fie clarificata, după dezastrul lăsat în urma de Regele Carol, ci spre politica interna, unde colaborarea cu mişcarea îl stânjenea. În toate întrevederile avute la Berlin n-a avut decât o singura grija; sa câştige încrederea lui Hitler, sa apară în ochii acestuia ca soldatul „sans peur et sans reproche”, pe care Germania sa se poată baza în orice împrejurare. Cum relatează Sturdza, au avut loc întrevederi „clandestine” între General şi Ribbentrop, la care el n-a fost invitat. Ce s-a putut discuta în acest „tete a tete” cu Ribbentrop, n-au avut probleme de politica externa, caci, în acest caz, nu avea nici un rost să-l excludă pe Sturdza. Subiectul acestor întâlniri paralele i s-a dezvăluit lui Sturdza când Ribbentrop l-a apostrofat cu următoarele cuvinte: „Nu va puneţi niciodată în conflict cu armata. Ar fi o nebunie. Într-o astfel de ciocnire mişcarea ar fi distrusa”. Sturdza, consternat, şi-a dat seama de intrigile ce s-au ţesut contra Legiunii şi a protestat cu energie, spunându-i ca dragostea şi respectul pentru armata este o tradiţie în mişcare şi ca aşezându-l pe General în fruntea noastră, am dat o noua dovada a acestei dragoste şi a acestui respect”.

Declaraţia lui Sturdza n-a avut efectul dorit. Ribbentrop a devenit complicele lui Antonescu în întrevederea acestuia cu Hitler. Cu prilejul audientei avute cu Führerul, s-a petrecut o scena rar întâlnita în analele diplomaţiei. Ministrul de Externe al României a fost lăsat la usa şi a intrat la Hitler numai Antonescu. După aproape o ora de aşteptare, a fost invitat şi Sturdza sa intre în biroul Führerului, unde, spre marea lui mirare, l-a găsit şi pe Ribbentrop. Nu i s-a comunicat lui Sturdza ce s-a tratat în prima parte a audientei, ca sa poată face legătura. În prezenta Ministrului de Externe, a atacat exclusiv chestiunea dictatului de la Viena. Cu un atlas în mâna, a arătat nedreptatea ce ni s-a făcut. A fost o pledoarie documentata şi elocventa, cum recunoaşte Sturdza.

A doua zi, în cursul banchetului dat de Hitler, acesta adresându-se lui Sturdza, i-a repetat pe un ton aspru avertismentul auzit mai înainte din gura lui Ribbentrop: „D-voastra nu ştiţi poate cine este Generalul Antonescu. Nu ati putea găsi mai mare patriot pentru a apăra interesele tarii D-voastra”.

— O ştim foarte bine, a răspuns Sturdza, caci altminteri nu l-am fi ales sa fie capul nostru.

Acest schimb de cuvinte a fost suficient ca să-l lămurească pe Sturdza asupra celor discutate în prima parte a audientei şi pentru ce a fost lăsat afara: punerea sub acuzaţie a Mişcării Legionare. Antonescu i s-a plâns lui Hitler de greutăţile ce le întâmpina în guvernare din cauza generozităţii lui. El i-a adus la putere pe legionari şi acum îi răstoarnă Statul. Hitler, aducându-şi aminte de propria lui experienta cu partidul, în anul 1934, când a fost nevoit sa recurgă la represalii sângeroase contra propriilor lui camarazi pentru a restabili ordinea, i-a dat dreptate lui Antonescu şi l-a încurajat sa facă acelaşi lucru în sânul mişcării. Aprobându-l pe Antonescu, Hitler săvârşea o greşeală enorma. Antonescu nu era seful partidului legionar, cum era Hitler seful partidului naţional-socialist. Antonescu era mai degrabă un fel de General Schleicher pentru Mişcare, care urmărise, când a fost cancelar, lichidarea mişcării naţional-socialiste.

Trebuie sa stigmatizam mizerabila atitudine a Generalului, care-şi caută sprijin la „Sublima Poarta Germana”, pentru a expulza mişcarea de la putere şi a rămâne singurul stăpân în România.

Daca Ministrul de Externe a fost tratat cu atâta desconsiderare de către forurile germane, la cererea lui Antonescu, ne putem imagina ce s-a putut întâmpla cu restul delegaţiei legionare. Spre deosebire de vizita în Italia, unde demnitarii legionari s-au bucurat de atenţia cuvenita, la Berlin, în afara de actele înscrise în protocol, care nu puteau fi eliminate, miniştrii noştri n-au putut vedea pe nimeni din fruntaşii regimului. Normal ar fi fost ca Ministrul Propagandei, Alexandru Constant, sa fie primit în audienta de colegul sau, Göbbels, iar Papanace de alt Ministru de resort al Reichului. Cel putin într-o vizita protocolara. Constant nu l-a putut întâlni decât pe seful presei, Dietrich. S-a întâmplat şi un incident neplăcut cu camarazii noştri. Vasile Iasinschi, în numele echipei legionare, a cerut sefului protocolului sa le rezerve o ora, în cadrul programului de recepţie, ca sa depună o coroana pe mormântul lui Horst Wessel. Nimic mai firesc decât ca o mişcare să-i onoreze pe morţii unei alte mişcări, căzuţi pentru idealuri comune. Dörnberg le-a satisfăcut dorinţa, dar vădit contrariat, ca şi cum Ministrului de Externe german nu i-ar fi convenit acest act.

Bilanţul politic al vizitei Generalului Antonescu la Berlin s-a încheiat cu rezultate negative.

I. Adeziunea României la Pactul Tripartit s-a realizat în cele mai nefericite condiţii. Nu eram aliaţi cu germanii şi celelalte puteri semnatare într-un eventual război contra Rusiei. În schimb contractasem obligaţia, prin semnarea acestui pact, sa fim alături de Japonia, Germania şi Italia, în eventualitatea unui conflict cu Statele Unite. Un pact absurd, cu obligaţii unilaterale. Noi şi toate celelalte puteri semnatare trebuia sa fim alături de Japonia în războiul ce-l pregătea aceasta tara în Pacific, dar Japonia nu era obligata sa ne asiste pe noi şi pe celelalte puteri, în primul rând Germania, într-o ciocnire cu Rusia.

II. Cu toată pledoaria lui înfocata, Antonescu nu l-a putut determina pe Hitler sa accepte revizuirea dictatului de la Viena. Era de aşteptat, caci faptul se consumase şi nu se mai putea reveni asupra lui în acele împrejurări. Hitler era în ajunul unor noi operaţii militare, în Balcani şi în Rusia, şi atunci nu mai avea libertatea de mişcare, chiar daca ar fi vrut sa tulbure „noua ordine europeana” stabilita în bazinul dunărean. Antonescu obţinuse o victorie morala. Se pare ca Hitler a fost convins de nedreptatea ce ni se făcuse la Viena şi chiar îi făcuse promisiunea ca lucrurile nu vor rămâne aşa la sfârşitul războiului, dar, din punct de vedere politic, relaţiile româno-maghiare au rămas exact în situaţia lor anterioara, cu Ardealul de Nord ocupat.

III. Ceea ce nu i se poate ierta lui Antonescu, este ca n-a obţinut de la Hitler nici cel putin promisiunea ca va face presiunile necesare la Budapesta de a înceta sângeroasa prigoana contra populaţiei romaneşti din Ardealul cedat. şi după vizita la Berlin şi mai târziu, în tot cursul războiului, ungurii s-au purtat cu aceeaşi sălbăticie, urmărind deznaţionalizarea românilor, prin teroare şi prin masuri economice restrictive.

Dar daca rezultatele de politica externa au fost inexistente, în schimb Generalul s-a întors cu beneficii copioase pentru propria lui cauza. Pe Antonescu nu-l interesau atât „interesele României” în acel moment, ci cum sa câştige încrederea lui Hitler în dauna Mişcării Legionare. Titlul ce-l dobândise de „Conducător al Statului Român” nu era ameninţat de nimeni, dar el nu putea suferi nici cel putin limitarea puterii lui prin colaborarea cu mişcarea. Lui Hitler i-a plăcut caracterul lui ferm, inflexibil, de soldat fanatic, chiar atunci când apără cauza Transilvaniei. Între cei doi exista o înrudire de temperament. şi unul şi altul, erau oameni ai deciziilor repezi, dar, din nefericire, nu totdeauna bine gândite, ceea ce în final nu puteau duce decât la catastrofa. Dar sa nu credem ca Antonescu l-a captat pe Hitler numai prin prestanta lui fizica. Oferise în schimbul certitudinii ca va fi sprijinit, în cazul unei crize interne, concesiuni substanţiale, pe plan militar, economic şi diplomatic. Practic oferise totul, tot potenţialul României în războiul ce-l purta Germania, fara sa obţină în schimb nici cel putin un tratat secret de alianţă, contra Rusiei, aşa cum procedase Brătianu în primul război mondial. România a intrat în războiul din răsărit fara sa fi primit nici cel putin „un petec de hârtie”.

La întoarcere, i-am organizat Generalului din nou o primire triumfala. Pe peronul gării Mogoşoaia l-au întâmpinat întreg guvernul cu toate înaltele autorităţi ale Statului. Piaţa din fata gării, era plina de legionari. 20.000 de cămăşi verzi din toate corpurile legionare din Capitala au izbucnit în urale nesfârşite, când Generalul a trecut în revista formaţiile lor. Strigatele de „Conducător, Conducător” se rostogoleau ca un uragan în văzduhul Capitalei. De-a lungul traseului parcurs de General, până la Preşedinţie, alte zeci de mii de oameni aşteptau trecerea coloanei de maşini ca să-l salute. Se răspândise vestea ca Generalul a obţinut revizuirea dictatului de la Viena, încât mulţimea scanda entuziasta: „Vrem Ardealul, vrem Ardealul”.

Nu stiu ce s-a petrecut în sufletul Generalului când a văzut şi a ascultat uriaşa manifestare de simpatie a tineretului legionar. Nu a simţit oare ca are remuşcări când a confruntat starea de spirit a tarii cu întunecatele lui gânduri?