19. O lovitura de la Berlin. Rechemarea lui Fabricius.

După criza provocata de întâmplările de la Jilava, din noaptea de 26/27 Noiembrie, izbutisem sa restabilesc echilibrul guvernării. Totul părea ca merge spre o normalizare a raporturilor cu Generalul Antonescu. Desigur ca, în sufletul lui, Generalul nu era deloc mulţumit cu matchul nul la care s-a ajuns, după încercarea de a uzurpa şi conducerea Legiunii, dar atitudinea guvernului german nu-i lasa alta alegere decât sa respecte acordul cu mişcarea.

La aplanarea conflictului a contribuit puternic intervenţia lui Neubacher din ziua de 27 Noiembrie si, trebuie sa recunosc, ca nici Fabricius n-a avut o alta atitudine în acel moment, probabil în urma unor indicaţii de la Berlin. şi Ministrul Reichului la Bucureşti i-a comunicat lui Antonescu ca execuţiile de la Jilava nu sunt un motiv ca sa se puna în primejdie existenta Statului Naţional-Legionar. Participarea lui Baldur von Schirach şi a lui von Bohle la funeraliile Căpitanului, precum şi mesajele ce mi le-au adus, au avut darul să-l potolească pe General, indicându-i acestuia ca guvernul Reichul nu doreşte o schimbare a sistemului de guvernare.

În aceste împrejurări satisfăcătoare, când colaborarea cu Antonescu îşi reluase cursul normal, cade ca un trăsnet vestea rechemării lui Fabricius în 13 Decembrie şi înlocuirea lui cu Manfred von Killinger. Interpretarea noastră a fost favorabila. Guvernul Reichului trimite un om de partid în locul unui diplomat de cariera, pentru a-şi manifesta solidaritatea cu mişcarea, în virtutea afinităţilor ideologice. În cercurile legionare din Capitala domnea o stare euforica. Viitorul mişcării părea asigurat, având în vedere ca împreuna cu noul ministru, emanaţie a partidului, ne vom putea înţelege mai bine decât cu Fabricius, care, în tot timpul dictaturii carliste, a susţinut politica Regelui, iar după instaurarea regimului legionar, devenise un fel de om de casa al lui Antonescu, informând Berlinul mai mult în sensul vederilor acestuia.

De fapt Fabricius căzuse victima tocmai propriilor lui rapoarte la Berlin, inspirate în mare parte de Antonescu, în care semnala cu vădită părtinire, evoluţia dificila a relaţiilor dintre mişcare şi General. Ribbentrop, analizând rapoartele lui Fabricius, nu putea decât sa fie îngrijorat de stările interne din România. Se mergea spre o confruntare între armata şi mişcare (ceea ce nu era adevărat), care trebuia evitata cu orice preţ, în aceste momente, când se pregătea campania din Balcani şi apoi din Rusia. Fabricius, în socotelile lui Ribbentrop, era un bun diplomat, dar prea fin, prea moale, pentru a putea servi într-o perioada de război. În România trebuia trimis un om energic, un tip autoritar, un luptător verificat, care sa puna ordine în acest teatru de operaţii, atât de important pentru interesele Reichului. Cum necesităţile de ordin militar aveau precădere, alegerea lui Ribbentrop a căzut pe Baronul Manfred von Killinger, camarad de lupta al Führerului, având şi un grad înalt în SA. Până în momentul numirii la Bucureşti, von Killinger funcţionase ca Ministru al Reichului la Bratislava şi Ribbentrop fusese mulţumit cu activitatea desfăşurată de el în acest post.

În timp ce noi comentam cu bucurie numirea lui von Killinger la Bucureşti, considerând ca vom avea ca Ministru al Germaniei un camarad de lupta, mi se aduc nişte foi volante informative care circulau prin sferele guvernamentale şi politice din Bucureşti. Ce erau acestea? Erau nişte note informative şapirografiate care nu emanau de la vreun serviciu oficial al Statului, ci aparţineau unui grup particular, care le difuza în cerc restrâns, la anumite persoane, primind în schimbul lor anumite ajutoare. Cunoşteam aceste foi încă din 1938, din timpul dictaturii carliste. O legionara necunoscuta de autorităţi, care lucra ca secretara în cabinetul ministrului Ghelmegeanu, le scotea din coşul de hârtii al acestuia, unde le arunca, după ce le citea şi le rupea, şi apoi pe filiera noastră ajungeau până la Comandamentul Legionar. În general materialul informativ din aceste foi se referea precumpănitor la mişcare în acea vreme, culegea comentariile legionarilor liberi asupra arestării şi procesul Căpitanului şi zvonurile ce circulau în mediul lor în legătură cu strămutarea Căpitanului dintr-o închisoare într-alta. Din când în când apărea şi câte o notiţă senzaţională, care dezvăluia ceva din activitatea clandestina a mişcării şi care ne neliniştea, caci faptul relatat nu putea fi cunoscut şi transmis decât de cineva care avea atingere cu Comandamentul Legionar din Capitala. Prin Septembrie 1938, trebuia sa plece Alecu Cantacuzino de la Braşov, unde stătea ascuns după evadare, şi sa vina la Bucureşti. Se fixase şi data plecării, cu o maşină şi cu însoţitorii lui. Dar chiar în preziua când trebuia sa se puna expediţia în mars, îmi cad din nou în mâna aceste foi, aduse în graba de la fata care le lua din coşul de hârtii al lui Ghelmegeanu. În ele se scris negru pe alb ca în ziua cutare, Alecu Cantacuzino va veni cu o maşină de la Braşov la Bucureşti. Cum s-a putut afla arest lucru, când doar câţiva ştiau de deplasarea lui în acea zi? În graba am trimis un curier la Braşov şi am contramandat plecarea. În ziua anunţată de foile informative, şoseaua Braşov – Bucureşti era într-adevăr înţesată de controale…

Ce spuneau aceste foi despre substituirea lui Fabricius cu Manfred von Killinger? Reproduceau o declaraţie culeasa din gura lui Maniu: „Baronul Manfred von Killinger vine la Bucureşti ca sa facă în România ce-a făcut în Slovacia, unde a eliminat din guvern partidul „Gărzile Hlinka”, dând puterea Monseniorului Tiso, Preşedintele Statului. Killinger vine la Bucureşti ca sa lichideze Garda de Fier”.

Am râs cu pofta când am citit declaraţia lui Maniu. Cum o să-i elimine de la putere tocmai pe prietenii lui cei mai loiali? Ar fi o dementa. Poate avea Antonescu motive de îngrijorare, dar nu noi.

Într-adevăr, când a auzit de rechemarea lui Fabricius, Generalul a avut un acces de furie. I s-a părut ca politica Reichului s-a înclinat definit spre mişcare şi ca însăşi poziţia lui de Conducător al Statului este ameninţată. Loviturile veniseră una după alta, confirmând întărirea poziţiei legionare la Berlin: drastica intervenţie a lui Neubacher după evenimentele de la Jilava, participarea lui Baldur von Schirach şi von Bohle la funeraliile Căpitanului, invitaţia mea la Hess, scrisoarea lui Himmler… şi acum îl pierdea şi pe sprijinitorul sau cel mai sigur în relaţiile cu guvernul german. Se înţelesese perfect cu Fabricius, care i se ataşase atât de strâns încât adeseori uita ca este Ministrul Reichului, convertindu-se în purtătorul de cuvânt al Conducătorului pe lângă Ribbentrop.

Fara sa mai examineze şi alte ipoteze, Generalul n-a stat nici o clipa la îndoiala sa atribuie rechemarea lui Fabricius unei intrigi a mişcării legionare la Berlin. În realitate, noi n-am avut nici cel mai mic amestec în aceasta afacere. Nici nu mi-ar fi trecut prin cap sa întreprind un asemenea pas. Chiar daca aveam motive de nemulţumire cu Fabricius, cum era sa ne amestecam noi în afacerile interne ale publicului Reich German? Era o necuviinţă şi o operaţie primejdioasa. De la mine nu a pornit nici cea mai uşoară incitaţie de a determina schimbarea lui Fabricius şi după câte stiu şi ceilalţi demnitari s-au abţinut sa întreprindă vreo acţiune în acest sens.

Antonescu avea însa un motiv puternic sa creadă ca legionarii „i-au făcut figura” cu Fabricius: rămânerea lui Sturdza încă doua zile la Berlin, după încheierea vizitei oficiale. De ce a rămas Sturdza daca nu pentru a cere rechemarea lui Fabricius? Rezultatele se vad. Sturdza este responsabil de plecarea lui Fabricius. „E o lovitura ce mi-a dat-o mie, lipsindu-mă de cel mai bun sfătuitor ce-l aveam în relaţiile mele cu guvernul german”.

De fapt Sturdza era nevinovat. Cum explica în amintirile lui, rămăsese la Berlin pentru cu totul alte motive, care n-aveau nimic de-a face cu o intriga diplomatica. Era îngrijorat de superficialitatea informaţilor germane asupra capacităţilor militare ale URSS-ului şi vroia să-i expună lui Ribbentrop neliniştile lui. S-a înapoiat fara sa vadă pe nimeni de la Wilhelmstrasse, încât nu şi-a putut realiza planul pentru care a rămas. În schimb, din dorinţa de a face bine Germaniei, şi-a atras suspiciunea şi ura lui Antonescu, care din acel moment pândea un prilej prielnic ca să-l scoată de la Externe.

Schimbarea Ministrului Germaniei la Bucureşti avea şi un alt aspect, un dedesubt mult mai adânc, pe care la vremea aceea nu-l pricepusem, şi care ni s-a dezvăluit mult mai târziu şi treptat, în exil din Germania, pe măsură ce-am observat politica generala a Reichului, orientata spre o dominaţie totala în Europa. Naţional-socialismul se impusese în Europa, dar nu vroia ca alte mişcări naţionaliste, chiar prietene ale Reichului, sa ajungă la putere în alte tari, pentru ca i-ar fi îngreunat realizarea politicii lui imperialiste. Orice mişcare naţionalistă, prin natura ei, cauta sa apere patria contra oricăror tendinţe de subjugare sau înfeudare ale altor puteri. Naţionalismul Gărzii de Fier nu putea conveni politicii generale a Reichului, care urmarea în final sa transforme Europa într-un nou imperiu germano-roman. Manfred von Killinger primise mandatul de a „pune România la pas” cu politica globala a Reichului, care începuse sa se aplice înainte ca războiul sa fi fost câştigat. Mişcarea Legionara trebuia eliminata sau redusa la o expresie politica subordonata, după cum se procedase în Slovacia cu „Garda Hlinka”. Atât pentru războiul din răsărit ce se apropia cât şi pentru a integra România în „noua ordine europeana”, Killinger era „the right man în the right place”.

Declaraţia lui Maniu nu era atât de absurda cum ni se păruse noua atunci. Avea dreptate.