20. Căderea lui Sturdza. O noua criza în relaţiile cu Antonescu.

Din momentul rechemării lui Fabricius, soarta lui Sturdza era pecetluita. Generalul Antonescu era decis să-l scoată de la Externe. Era numai o chestiune de timp până ce-l va elimina din guvern. Nu putea să-i ceara demisia imediat, deoarece nu vroia sa se descopere că-l concediază din cauza lui Fabricius. Nu putea justifica plecarea lui Sturdza cu plecarea lui Fabricius. Rechemarea unui ministru plenipotenţiar al unei puteri străine nu putea servi ca motiv pentru schimbarea propriului sau Ministru de Externe.

Generalul s-a hotărât sa amâne răfuială finala cu Sturdza câteva zile, căutând alte pretexte pentru a-l debarca. N-avea nici un motiv serios sa se lipsească de serviciile lui Sturdza, dar imaginaţia lui, iritata de pierderea lui Fabricius, devenise fertila în a descoperi fel de fel de greşeli în sarcina Ministrului de Externe, făcându-i zile amare. Tactica întrebuinţată de General contra lui Sturdza era de a-l copleşi de învinuiri nedrepte, ori de câte ori acesta trebuia sa răspundă în vreo problema de politica externa. În cartea lui de memorii, Sturdza a expus pe larg nedreptele observaţii ce i le făcea Generalul pe marginea notelor lui. Ceea ce l-a exasperat mai mult pe Ministrul de Externe, era tonul necuviincios, brutal, ordinar, în care îşi vărsa veninul Generalul, când i se adresa lui Sturdza, fie în scris fie în discuţii. Acest, duel, în care şi Sturdza s-a aparat cu demnitate de ofensele ce le primea din partea Generalului, a mers crescendo, până ce Ministrul de Externe nemaiputând rabdă, i-a scris Generalului sa aleagă între demisia lui sau promisiunea ca nu va mai fi hartuit în conducerea Ministerului.

Conducătorul Statului a fost prea bucuros de acest deznodământ. Fara să-mi comunice nimic nici măcar mie, care aveam dreptul sa fiu informat primul, deoarece Externele aparţineau lotului de ministere atribuit mişcării, anunţa încetarea din funcţie a lui Sturdza pe data de 19 Decembrie 1940.

O noua criza izbucnise în relaţiile cu Generalul Antonescu. Dar, spre deosebire de criza precedenta, de origine interna, provocata de execuţiile de la Jilava, criza aceasta îşi avea centrul de greutate peste hotare. Demiterea lui Sturdza era efectul rechemării lui Fabricius, un act de politica externa a Reichului, care se repercuta în politica interna a României, ameninţând din nou echilibrul guvernării, cu mare greutate restabilit după Jilava. Antonescu se răzbunase pentru rechemarea lui Fabricius, înlăturându-l la rândul lui pe Sturdza fara ca acesta sau mişcarea sa aibă vreo răspundere sau cel putin vreun amestec cât de neînsemnat în decizia luata de Ribbentrop.

Era stranie şi neînţeleasă atitudinea guvernului german, care, după ce a contribuit puternic la aplanarea conflictului cu Antonescu, după evenimentele de la Jilava, acum crea el însuşi un motiv de ciocnire între mişcare şi Conducător, prin schimbarea neaşteptată şi inoportuna a reprezentantului sau la Bucureşti. Probabil biruise între timp alte influente pe lângă Hitler, care nu vedeau cu ochi buni ascensiunea Gărzii de Fier la putere în România şi care instigau ca neînţelegerile cu Generalul sa se perpetueze, până ce se va ajunge la conflict deschis. Cert este ca de aici încolo, de la expulzarea lui Sturdza, vom trai într-un climat permanent de tensiune. Generalul va deveni tot mai pretenţios, tot mai îndrăzneţ şi autoritar, ştiindu-se tare la Berlin, de unde îi veneau nu numai sprijinul, dar şi încurajările sa se desprindă de mişcare.