4. Atrocităţile maghiare din Ardealul cedat. Discursul de la Braşov.

Dictatul de la Viena dăduse doua garanţii României: garantarea noilor frontiere reduse la 2/3 din vechiul teritoriu şi garantarea egalităţii de tratament a populaţiei romaneşti rămasă în Ardealul de Nord, cu ceilalţi cetăţeni maghiari. Articolul 5 al sentinţei de la Viena stabileşte acest principiu: „Guvernul Regal Maghiar îşi asuma obligaţia solemna de a echivala integral celorlalţi maghiari persoanele care, pe baza prezentei decizii arbitrale, dobândesc cetăţenia maghiara, dar sunt de naţionalitate româna. Guvernul Regal Român îşi asuma în mod solemn obligaţia analoga pentru cetăţenii români de naţionalitate maghiara care rămân pe teritoriul Statului Român”.

Aceasta clauza era cu atât mai necesar sa fie introdusa în textul dictatului cu cât majoritatea populaţiei din Transilvania cedata era de origine etnica româna: dintr-o populaţie de 2.603.589 locuitori, erau 1.304.898 români şi numai 968.571 maghiari. Nedreptatea ce ni se făcuse la Viena era evidenta: regiuni întregi de deasa şi străveche populaţie româneasca fuseseră predate Budapestei.

Guvernul român a executat conştiincios şi în timpul prevăzut dictatul de la Viena, dând ordin armatei sa se retragă din teritoriul cedat pe noua linie de demarcaţie a celor doua tari. Operaţiile de evacuare a Ardealului de Nord au început la 5 Septembrie 1940 şi s-au încheiat la 15 septembrie 1940, fara cel mai mic incident, respectând întru totul articolul 2 din tratat: „Guvernul Regal Român şi Guvernul Regal Maghiar se vor îngriji ca evacuarea şi ocupaţia sa se desfăşoare în perfecta linişte şi ordine”.

Nu tot aşa au înţeles ungurii obligaţiile luate. Românii, amintindu-şi de suferinţele îndurate de fraţii lor de sub jugul maghiar se temeau, pe buna dreptate, ca vor reveni acele vremuri cumplite de teroare şi deznaţionalizare forţată în teritoriul cedat, dar se mângâiau cu speranţa ca Puterile Axei, care au patronat dictatul, nu vor tolera izbucnirile de ura ale vecinilor noştri, obligându-i sa se comporte civilizat. Românii se mai gândeau la tratamentul blând şi uman de care s-a bucurat minoritatea maghiara în perioada României Mari, ceea ce ar putea avea ce urmare o purtare asemănătoare şi din partea ungurilor. La unirea Ardealului cu patria-mamă nu s-a înregistrat dincolo de munţi nici un act de vărsare de sânge contra populaţiei maghiare. Caracterul tolerant al poporului nostru nu putea concepe sa verse sângele unor oameni fara apărare, chiar daca făceau parte dintr-o naţie care ne-a asuprit o mie de ani. Sub stăpânire româneasca, ungurii s-au bucurat de drepturi egale cu românii; au avut deputaţii lor în Parlament, ziarele lor, şcolile lor şi au putut sa se exprime fara restricţie în limba lor materna.

După semnarea dictatului de la Viena, chiar în aceeaşi zi, miniştrii de externe ai celor doua puteri arbitrare au făcut declaraţii clare şi categorice asupra sensului şi spiritului în care concep ei sentinţa de la Viena, ceea ce a întărit încrederea poporului român ca nu se va întâmpla nimic grav la intrarea trupelor maghiare în Ardealul cedat. Von Ribbentrop a declarat cu acest prilej: „Astăzi s-a obţinut, în aceasta parte a Europei, o pacificare definitiva, în favoarea tuturor celor interesaţi. Sunt convins ca în modul acesta s-a creat o baza sănătoasă pentru relaţii durabile şi amicale între Ungaria şi România”.

Ciano, ministrul de externe al Italiei a fost şi mai explicit: „Am avut în vedere un scop mai înalt; n-am vrut numai sa salvam pacea în aceasta parte a Europei, ci am vrut sa asiguram o pace solida şi sigura. Aceasta stabilitate şi aceasta siguranţă pot fi obţinute numai prin bunăvoinţa şi justiţie”. „Bunăvoinţa şi justiţia” se cereau respectate de ambele parti. Ungurii contractaseră aceleaşi obligaţii prin dictatul de la Viena, sa nu provoace acte ireparabile în relaţiile cu românii.

Toate aceste garanţii şi declaraţii cuprinse în actul de la Viena îi făceau pe români sa presupună ca ocupaţia maghiara va decurge în condiţii civilizate, fara brutalităţi sau vărsări de sânge, respectându-se clauza nediscriminarii populaţiei româneşti în raport cu populaţia maghiara.

Dar, din nefericire, n-a fost asa. Ocupaţia s-a convertit în tragedie. De la primul pas făcut de trupele maghiare peste granita de apus a tarii, un val de atrocităţi şi crime inimaginabile chiar şi pentru cei mai pesimişti români s-a abătut asupra Transilvaniei cedate. Nu s-au petrecut nişte acte izolate, care puteau fi interpretate ca opera unor elemente necontrolate, ci s-a extins progresiv cu înaintarea trupelor maghiare o acţiune concertata, sistematica, de terorizare a populaţiei româneşti, realizata de bande organizate, cu sprijinul şi încurajarea noilor autorităţi. O furie devastatoare contra a tot ce este românesc s-a revărsat într-un crescendo înspăimântător, băgând groaza până şi în copiii de şcoală.

Scopul acestor violente, schingiuiri şi vărsări de sânge era ca, sub imperiul panicii, sa provoace o fuga în masa a populaţiei romaneşti din teritoriul încorporat Ungariei, căutându-şi refugiu în tara libera, pentru a slabi forţa etnica a românismului din Ardealul de Nord. Planul maghiar a reuşit parţial. Aproape 200.000 de români care îşi aveau locuinţele statornice în aceasta partea tarii şi-au căutat salvarea peste noua frontiera, lăsând în urma tot ce-au agonisit într-o viaţă de om. Furia maghiara s-a dezlănţuit cu deosebita intensitate asupra păturii intelectuale romaneşti: preoţi, profesori, învăţători, avocaţi, medici au fost ridicaţi de acasă cu ce aveau pe ei, încărcaţi apoi în vagoane de marfa şi expediaţi fara nici o explicaţie în punctele de intrare ale noii frontiere.

Fireşte, aşa s-a petrecut din totdeauna în trecutul viforos al neamului nostru, ţărănimea n-a putu fi clintita de pe locurile ei străbune, preferând sa îndure toate chinurile şi umilinţele din partea noilor stăpânitori decât să-şi părăsească vatra străbună. Socoteala guvernului maghiar era ca ţărănimea româna, lipsita de îndrumătorii ei fireşti, preoţi şi învăţători, va deveni o masa accesibila asimilării, neputând rezista multa vreme severelor metode de maghiarizare.

Ecoul atrocităţilor maghiare izbea în tara libera ca valurile unei mari dezlănţuite. Nu era zi în care sa nu se afle o noua veste grozava. Abia îşi revenise poporul nostru după catastrofa teritoriala, şi o noua durere îl încerca şi tulbura. În timp ce în România libera poporul respira uşurat după alungarea tiranului de pe tron şi îşi lega rănile cu o noua încredere în viitorul lui, din Ardealul de Nord nu se auzeau decât gemetele victimelor căzute prada represiunii maghiare. Ungurii nu intrau în ordine în teritoriul ocupat, ca o armata civilizata, ci semănând pretutindeni numai sânge li moarte. Păreau mai degrabă o hoarda de năvălitori, amintind cum au venit în Europa din fundurile asiatice, înainte de a se fi creştinat.

Situaţia guvernului român era dificila, deoarece, prin noua noastră politica externa, ataşându-ne puterilor Axei, nu puteam interveni cu energia cuvenita pentru a pune capăt acestor sălbaticii, obligându-i pe unguri să-şi respecte propria semnătura.

Abia se terminase marea manifestaţie legionara de la 6 Octombrie, unde 100.000 de oameni au aclamat noua conducere, când am fost pus în fata acestei probleme de o gravitate excepţională. Poporul aştepta de la guvernul legionar un gest, un semn de putere şi afirmare, care sa înfiereze furia nimicitoare a ungurilor contra populaţiei romaneşti fara apărare. La Preşedinţie eram asaltaţi din ora în ora de ştirile deprimante care veneau din Ardealul de Nord. Nu mai era timp de pierdut. Trebuia făcut ceva, trebuia data o replica guvernului de la Budapesta, trebuiau denunţate şi făcute iresponsabile autorităţile maghiare pentru sângele vărsat. În acele clipe de adânca îngrijorare, m-am decis sa tin acel discurs de la Braşov, care a fost primit cu o imensa satisfacţie de întreaga populaţie româneasca, de-o parte şi de alta a noii frontiere.

M-am dus la generalul Antonescu şi i-am spus de intenţia mea de a vorbi în numele guvernului, pentru a denunţa şi condamna fărădelegile săvârşite de unguri în Ardealul cedat. Generalul, revoltat şi el de cele întâmplate, m-a aprobat din toată inima. M-am pus imediat pe treaba pentru a redacta cuvântarea. Am ales Brasovul ca oraş unde sa vorbesc, atât pentru tradiţiile lui culturale romaneşti cât şi pentru aşezarea lui în apropierea noii granite cu Ungaria.

În după masa de 9 Octombrie am pornit spre Braşov cu mai multe maşini, în care luaseră loc şi însoţitori mei. Adunarea era fixata pentru orele 9 seara, în aula Liceului Andrei Şaguna. Pe drum, la intrarea în Sinaia, la o curba, şoferul primei maşini nu şi-a dat seama, din cauza inserării, de o cotitura şi a intrat în şanţul şoselei. Celelalte maşini, ca nişte oi, crezând ca este drumul cel mai bun, au luat aceeaşi direcţie şi ne-am trezit cu toate maşinile în şanţ, izbindu-se una de alta. Sper norocul nostru, şanţul nu era adânc, iar viteza prea mica. Eram cu sotia mea si, după lovitura, ne-am uitat unul la altul sa vedem daca mai suntem întregi. În afara de o izbitura la un deget, care mi s-a încovoiat putin, nu ne-am ales decât cu sperietura. Până când s-au ridicat iar maşinile de pe sosea, a trecut timpul şi am ajuns cu întârziere la Braşov.

În fata liceului Andrei Şaguna era o mare de oameni. Se instalaseră megafoane, caci aula era neîncăpătoare. Am intrat în sala şi m-am urcat la tribuna, unde era totul pregătit. Alături de mine au luat loc autorităţile Brasovului, primarul oraşului, Ionica, prefectul judeţului, Traian Trifan, seful organizaţiei legionare, Marian. Am pronunţat cuvântarea cu voce putin alterata din cauza oboselii ultimelor zile. Discursul a fost difuzat prin Radio Bod – Braşov, încât toată tara a putut să-l asculte în momentul rostirii lui. Ministerul Propagandei s-a însărcinat după aceea sa traducă şi sa publice discursul meu în mai multe limbi europene, germana, italiana şi franceza, sub forma unei broşuri intitulate Raporturile Româno – Maghiare, care s-a distribuit agenţiilor de presa şi legaţiilor.

Transcriu textul complet al discursului de la Braşov, pentru ca a devenit o piesa istorica, fiind primul act al protestului noului guvern contra persecuţiilor maghiare din Ardealul ocupat.

„Domnilor, Camarazi, Ma înfăţişez înaintea voastră, în acest oraş de nobila tradiţie ardeleana, ca sa răspund la o întrebare care apasa greu în sufletul tuturora şi care tulbura munca de refacere a tarii. E valul fara oprire al oamenilor îngroziţi de sălbăticiile maghiare care şi-au părăsit cu miile aşezările lor şi tot ce-au agonisit în cursul mai multor generaţii, pentru a-şi căuta scăparea între noile hotare. E strigatul de durere din Ardealul suferinţei milenare, în care a reapărut spectrul frângerii pe roata. E geamătul schingiuiţilor şi al martirilor, ucişi oriunde au intrat trupele maghiare.

Era greu de presupus ca ungurii sa renunţe la sistemul de opresiune sângeroasa, binecunoscut în istoria stăpânirilor maghiare asupra altor popoare şi sa adopte o linie politica interna, care sa asigure libera dezvoltare a poporului românesc din Ungaria. Totuşi, întemeiaţi pe garanţiile date de Puterile Axei la Viena, nu ne puteam imagina vreodată ca epoca de suferinţă din trecutul Ardealului sa reînvie cu atâta intensitate şi în forme atât de cumplite.

Sentimentul de adânca îngrijorare pentru soarta poporului român rămas în Ardealul cedat, care a stăpânit la începutul ocupaţiei maghiare toate sufletele româneşti, s-a transformat astăzi într-o realitate cruda de un neînchipuit tragism. Trupele maghiare de ocupaţie şi populaţia civila maghiara, organizata şi înarmata, s-au năpustit asupra românilor dezarmaţi şi pasnici şi după ce i-a scos din case şi i-a batjocorit, după ce i-a despuiat de întreg avutul lor, i-a azvârlit peste noile hotare din cuprinsul României libere.

Dar aceste fapte sunt numai aspectele cele mai moderate ale prigoanei maghiare. Din relatările ce urmează, veţi vedea ce grad de sălbăticie au atins ororile maghiare.

Dezlănţuirea masacrului.

În comuna Trăsnea, judeţul Sălaj, comandantul trupelor ungare a ordonat executarea a douăzeci de români şi incendierea satului. Soldaţii au început să-i vâneze pe cei care căutau sa scape. Au fost împuşcaţi astfel încă 76 de români.

Învăţătorul comunei, Cozma, a fost spânzurat de crucea bisericii, iar preotul Costea a fost legat de un stâlp şi ciopârtit cu baionetele până când a murit.

În noaptea de 13/14 Septembrie un detaşament maghiar a împuscat la Ip, judeţul Sălaj, 155 români, bărbaţi, femei şi copii. A fost împuscat chiar un copil de leagăn. Victimele au fost aruncate într-o groapa comuna.

În comuna Huedin, lângă Cluj, populaţia ungara l-a ars de viu pe rug, în piaţa oraşului, pe protopopul Aurel Munteanu, după ce-l maltrataseră în mod îngrozitor rupându-i braţele.

În aceeaşi localitate, locuitorul Vasile Popa a fost spânzurat de picioare şi i s-a turnat var nestins peste rănile ce le avea pe cap.

În comuna Berlin, judeţul Trei Scaune, populaţia maghiara a masacrat zece români.

În ziua de 7 Septembrie, locotenentul Mihail Parau, comandantul unui pluton de grăniceri, a fost rănit şi asasinat de trupele maghiare.

Locuitorul Vasile Gurzau, fost primar al comunei Mureşenii de Câmp din judeţul Cluj, a declarat ca în ziua de 22 Septembrie un detaşament de soldaţi unguri a masacrat în aceasta comuna trei familii de români: preotul Andrei Bujor, împreuna cu sotia, doua fiice şi un fiu, precum şi servitoare lui; învăţătorul Gheorghe Petrea, împreuna cu sotia, mama şi fetiţa lui în etate de patru ani; locuitorul Ion Gurau cu sotia lui. Susnumitii au fost împuşcaţi după ce fuseseră supuşi mai întâi la chinuri groaznice. Cadavrele au fost aruncate într-o groapa comuna.

În ziua de 17 Septembrie, la Cluj, un preot a fost împuscat de bandele maghiare în fata catedralei greco-catolice. Tot la Cluj ungurii au măcelărit 8 sergenţi de strada români. După ce le-au scos limbile, au purtat cadavrele prin oraş pentru a-i intimida pe români.

Au mai fost asasinaţi gardianul public Vasile Damian, locuitorii Vasile Albu, Ion Mureseanu, gardianul Ilie Moldoveanu, gardianul Ilie Pop, gardianul Alexandru Pop şi Iosif Pop.

În ziua de 22 Septembrie, ungurii l-au spânzurat chiar al intrarea bisericii pe preotul şi dascălul comunei Irina, precum şi pe notarul comunei, împreuna cu fiul sau, sublocotenent în rezerva.

Pe şoseaua Sân Mihai, din Bihor, au fost găsite cadavrele a 20 de soldaţi din armata româna, împuşcaţi de unguri. Ei erau originari din comunele Păuşă şi Trăsnea din judeţul Sălaj şi se înapoiau acasă, fiind desconcentraţi. În comuna Stoinesti, judeţul Bihor, ungurii au împuscat un copil de 13 ani. În aceeaşi comuna, au mai fost împuşcaţi Pavel Sas şi Ion Mitrut cu sotia, iar locuitorul Vasile Popa şi un altul au fost grav răniţi.

Tot în ziua de 22 Septembrie ungurii au împuscat la Târgu Mureş 18 legionari români.

Într-o comuna, populaţia ungara l-a asasinat pe preotul greco-catolic la biserica, în timp ce oficia sfânta slujba.

În comuna Aramasul Mare locuitorul Borza Gavrilă a fost împuscat, după ce mai întâi fusese pus să-şi sape singur groapa.

În aceeaşi comuna au mai fost asasinaţi doi români.

În comuna Budas, judeţul Somes, populaţia maghiara a devastat casele tuturor românilor. Fostul primar al comunei a fost asasinat.

Pe şoseaua Răstoci, Huedin, s-au găsit 24 de cadavre de români, printre care erau femei şi copii; în comuna Seredei, judeţul Sălaj, ungurii au împuscat 16 români, printre care şi un preot român.

Notarul Victor Bart, din comuna Popeşti, judeţul Bihor, a fost pedepsit în modul următor pentru crima de a fi vorbit româneşte. I s-au tăiat bucăţi de carne din corp, punându-i-se sare pe rani.

În comuna Dragu, judeţul Cluj, autorităţile ungare au împuscat 14 soldaţi români desconcentraţi.

La Oradea, în ziua de 9 Septembrie, ungurii au executat în curtea cazărmii regale Ferdinand 20 de români, a căror identitate nu s-a putut stabili.

La Cluj, un taran român, asupra căruia s-a găsit un drapel românesc.

Ungurii au incendiat biserica româneasca din comuna Comalau, judeţul Trei Scaune.

Primarul comunei Odorheiu, judeţul bihor, a fost maltratat în mod îngrozitor de unguri. Între altele, i s-a ţintuit cu cuie un tricolor românesc pe spate. Reuşind sa fuga în România, a fost internat în spitalul din Beiuş.

În după amiaza zilei de 23 Septembrie, la orele 5, au fost executaţi la Oradea 35 de români, în majoritate legionari. La execuţie ar fi asistat şi publicul, plătind o taxa de spectacol de 1 pengo.

La Târgu Mureş, autorităţile maghiare l-au executat pe studentul Alexandru Lupu din comuna Sângeorgiu de Mureş.

Membrii Gărzii de Fier sunt persecutaţi în mod special. Astfel, legionarul Ion Costelas din Oradea a fost împuscat de jandarmii unguri pentru ca s-au găsit asupra lui cărţi legionare.

În satul Baciu, judeţul Cluj, doi ţărani români a fost maltrataţi în mod îngrozitor, având împunsături de baioneta pe frunte, la tâmple şi la urechi.

Pe şoseaua spre Huedin s-au găsit cadavrele a trei ţărani români.

Guvernul maghiar în slujba duşmanilor Europei Noi.

De ca s-a dezlănţuit acest masacru? În numele carei civilizaţii se săvârşesc aceste crime? Sau coroana Sf. Stefan nu poate găsi alt sprijin în inima popoarelor robite decât violenta şi asuprirea?

Guvernul maghiar a cutezat sa afirme la început, pentru a-şi justifica ororile îndreptate contra populaţiei romaneşti şi recunoscute în parte de oficialitatea maghiara, ca ele sunt masuri de represiune împotriva unor elemente răzvrătite ale populaţiei romaneşti şi care opuneau rezistenta înaintării maghiare.

Afirmaţia guvernului maghiar este total lipsita de valoare, pentru ca este de neînchipuit ca nişte oameni rămaşi fara apărare, neînarmaţi şi neorganizaţi sa opună rezistenta trupelor maghiare de ocupaţie. Este o metoda binecunoscuta, la care au recurs ungurii întotdeauna, de a arunca vinovăţia asupra victimelor.

După ce ocupaţia maghiara s-a terminat şi vechiul sistem de justificare a atrocităţilor nu mai putea sa dureze, guvernul maghiar şi-a căutat un nou instrument de acoperire a terorii, care creste zi de zi în intensitate şi a încercat sa arunce răspunderea asupra României.

Guvernul român este acuzat ca a ordonat masuri de prigonire a populaţiei maghiare rămasă la noi, iar ceea ce se întâmpla în Ungaria nu sunt decât represalii pentru tratamentul aplicat ungurilor din România. Aceasta scuza se spulbera la cea dintâi confruntare cu realitatea. Nu numai ca la noi nu a fost ucis nici un ungur, dar nu se pot înregistra nici cazuri de maltratare a populaţiei maghiare de la noi.

Dimpotrivă, autorităţile au primit ordin de la guvern sa vegheze ca avutul şi viaţa cetăţenilor de origine maghiara sa fie aparate şi ocrotite.

Am impus chiar presei o atitudine moderate în raporturile noastre cu Ungaria, pentru ca, de la sufletele noastre încărcate şi tulburate de ecourile durerilor din Ardealul ocupat, sa nu alunecam şi noi pe drumul varsarilor de sânge. şi dovada cea mai preţioasă a nobleţei atitudinii noastre este ca sub regimul legionar, lucrătorii unguri, care în primul moment s-au refugiat în teritoriul ocupat, după câtva timp s-au reîntors în România, preferând sa trăiască în atmosfera de dreptate sociala care se creează sub ochii noştri.

Dictatul de la Viena noi l-am executat fara şovăire şi cu preţul unui imens sacrificiu am înlăturat orice posibilitate de conflict în bazinul dunărean.

Cu toate ca poporul nostru a fost greu încercat de pe urma hotărârii de la Viena, totuşi nu şi-a îndreptat duşmănia contra Puterilor Axei, ci, printr-o intuiţie superioara, şi-a dat seama de unde i se trage nenorocirea si, în mijlocul celei mai grele crize externe, a reacţionat cu toată puterea şi a reuşit să-şi restabilească unitatea şi echilibrul interior. Cu energia hotărârilor decisive, poporul român a dărâmat un regim care purta răspunderea prăbuşirii hotarelor si, încadrat într-o noua disciplina, s-a alipit puterilor care lupta astăzi pentru a instaura în Europa o mentalitate şi o concepţie noua de viaţă.

Ungurii, după ce ieri au cerut Puterilor Axei sa li se satisfacă pretenţiile lor pentru ca pacea în bazinul dunărean sa se aşeze definitiv şi după ce li s-a acordat, dincolo de aşteptările lor, astăzi în loc sa se respecte angajamentele luate la Viena, provoacă din nou nelinişte în aceasta parte a Europei şi tulbura interese care le depăşesc pe cele strict naţionale ale ambelor popoare şi se încadrează pe un plan european.

Atunci când poporul român abia recules după marile pierderi suferite şi când, sub noul regim legionar, a pornit la acţiune de refacere a tarii, când credea ca şi-a recâştigat cel putin pacea la hotare, dintr-o data este pus în fata unor împrejurări cumplite, pe care nu le-am dorit şi nu le-am provocat noi.

Ce i-a determinat pe unguri sa revină la vechea lor politica de teroare şi asuprire?

În ordine interna a României nu s-a petrecut nici un fapt care sa justifice acţiunea maghiara în Ardealul ocupat. Populaţia maghiara continua sa se bucure de un tratament blând şi omenos, iar în cei 20 de ani de stăpânire româneasca acest tratament a fost aşa de îngăduitor încât a mers până la slăbirea atributului de suveranitate al poporului nostru.

Ne-am înfrânt durerea unei umiliri de o mie de ani pentru a se înlesni aproprierea dintre cele doua popoare, iar acum când strigatele de durere ale fraţilor noştri de sânge întemniţaţi, izgoniţi şi ucişi ne-au răscolit sufletul, am oprit dezlănţuirea de patimi.

În aceasta situaţie, daca nici un fapt intern din România nu corespunde acţiunii maghiare de represiune, cui servesc aceste provocări, a căror intensitate creste pe zi ce trece şi care iau aspecte tot mai tragice? Ele sunt străine de interesele ambelor popoare, sunt străine de interesele Europei Noi, deci atunci nu este cazul sa vedem mai departe şi sa identificam în provocările maghiare acţiunea politica a acelor puteri care şi-au bazat întotdeauna dominaţia lumii pe intriga, pe crearea de conflicte şi pe specularea animozităţilor dintre popoare.

Exista o limita a răbdării şi demnităţii unui neam „România Legionara refuza sa se lase târâta pe drumul deschis de provocările maghiare şi reacţia aşa cum vrea Budapesta nu va veni (vii şi prelungite aplauze), pentru ca avem conştiinţa înalta a misiunii noastre de a lua parte la crearea unei lumi noi, întemeiata pe dreptate şi ordine (aplauze prelungite şi repetate).

Ştim, pe de alta parte, ca prigoana maghiara s-a dezlănţuit mai cu seama contra legionarilor.

Cuvântul de ordine care s-a azvârlit în mulţime a fost „ ucideţi-i pe legionari”.

Privim nedumeriţi şi nu putem înţelege ca o tara legata de Puterile Axei sa caute nimicirea tocmai a acelor elemente care reprezintă spiritul nou biruitor în Europa. Noi am vrut o spiritualitate a frontierelor care astăzi şi mai ales mâine vor fi dominate de ideea etnicului (aplauze); am vrut o colaborare pasnica pentru a realiza în bazinul dunărean o convieţuire eliberata de orice duşmanii.

Însa aceasta ostilitate declarata contra elementului legionar arata ca la Budapesta domneşte o profunda neînţelegere a ideii Noii Europe, care peste toate împotrivirile va deveni mâine o realitate. (Aplauze prelungite).

Ungaria a cerut ca revendicările ei sa fie satisfăcute pentru a se realiza o pace durabila între cele doua popoare.

Astăzi Ungaria calca angajamentele de la Viena şi creează o stare de nelinişte şi tensiune, iar pacea este din nou ameninţată tocmai de aceea care au cerut, în numele ei, revendicările teritoriale.

România Legionara nu se plânge şi nu raspunde provocărilor, dar exista o limita a demnităţii unui neam (aplauze prelungite şi îndelung repetate, urale). Nu dam avertismente, dar credem ca cei 1.400.000 de români din Ardealul ocupat au dreptul la viaţă şi la un trai omenesc (aplauze prelungite).

Convinşi de dreptatea noastră, stăpâni pe voinţa noastră, nimeni nu ne va putea opri sa făurim poporului nostru viitorul pe care îl merita (vii aplauze, îndelung repetate, ovaţii).”

Datele referitoare la persecuţiile maghiare mi-au fost puse la dispoziţie Ministerul Afacerilor Străine, dar, cum timpul nu-mi permitea, n-am folosit decât o parte din ele. O lista mai completa a atrocităţilor maghiare se găseşte în broşura pregătită de Ministerul Propagandei.

Si acum epilogul expediţiei de la Braşov.

După sfârşitul manifestaţiei, am plecat cu toate autorităţile la restaurantul „Coroana”, unde ni s-a servit o gustare. În aceeaşi noapte am plecat mai departe pe şoseaua Braşov – Făgăraş – Sibiu, cu intenţia de a fi a doua zi la Brad, unde eram aşteptat pentru a rezolva chestiunea salariilor muncitorilor de la Societatea „ Mica”. Când am ieşit din Codlea, am avut o alta întâmplare neplăcută cu maşina. În plina viteza, usa maşinii s-a deschis şi sotia mea, care ţinea mâna pe mâner, a fost trasa cu putere în afara. Cu mare greutate am reţinut-o, fiind amândoi ameninţaţi sa fim supţi de vârtejul vitezei, până a observat şoferul şi a oprit.

L-am întrebat atunci pe şofer, care aparţinea personalului Preşedinţiei Consiliului, a cui maşina a fost aceasta înainte. Spre surprinderea mea, îmi spune ca era maşina cu care circula Armand Călinescu şi daca nu se înşela era chiar aceea în care fusese împuscat! Fara să-mi comunice nimic, Generalul îmi rezervase mie aceasta maşină, iar el îşi luase alta. Întors la Bucureşti, am schimbat maşina, iar automobilul lui Călinescu a rămas în garaj.