6. Sosirea misiunii militare germane la Bucureşti.

Misiunea militara germana, sosita la Bucureşti în 12 Octombrie 1940, are o istorie mai veche. Pentru prima oara s-a vorbit de acest proiect în audienta mea la Regele Carol al II-lea din 2 Iulie 1940, cum am povestit în volumul precedent Sfârşitul unei Domnii Sângeroase.

Le sugestia Legaţiei germane, m-am prezentat regelui din partea acesteia şi l-am rugat sa ia în considerare propunerea venita de la Berlin, cerând fara întârziere guvernului german trimiterea unei misiuni militare în România, unica garanţie posibila contra unei noi invazii sovietice, care s-ar putea produce chiar după cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Ca urmare a acestei convorbiri, Rege la Carol l-a chemat pe Fabricius şi a solicitat în mod oficial, de la stat la stat, trimiterea acestei misiuni.

Fabricius a transmis cererea Regelui Carol la Berlin, dar răspunsul a fost negativ, deoarece regele propunea concomitent doua lucruri: garantarea frontierelor existente, după răpirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, cât şi prezenta unei misiuni militare în România. Reichul nu vroia să-şi lege mâinile cu o garanţie teritoriala, înainte de a se fi satisfăcut revendicările Ungariei şi Bulgariei. În scrisoarea lui Hitler către Regele Carol din Iulie 1940, îi comunica acestuia ca nu se găseşte în situaţia de a raspunde celor doua cereri, atâta vreme cât chestiunile teritoriale pendinte cu Ungaria şi Bulgaria nu erau rezolvate.

Îndată după 6 Septembrie, generalul Antonescu a reînnoit cererea Regelui Carol către guvernul Reichului de a se trimite cu cea mai mare urgenta o misiune militara în România, caci numai prin aceasta prezenta germana ruşii se vor abţine sa încerce o noua pătrundere în România. Raţionamentul lui Antonescu era corect. Garanţia teritoriala data României ciuntite de Puterile Axei la Viena n-aveau decât o valoare formala, atâta vreme cât nu era dublata de o acoperire militara, simbolizata chiar numai prin mici unităţi germane.

Tratativele s-au încheiat repede, caci şi Germania avea maximum de interes sa puna piciorul în România, atât pentru a-şi asigura grânele şi petrolul din tara noastră cât şi pentru a putea controla spaţiul aerian carpato-danubian, aceasta poziţie cheie are domina întregul sud-est european.

Generalul a dus tratativele cu Germania din cabinetul sau, fara amestecul Ministerului de Externe şi fara a ma tine nici pe mine la curent cu desfăşurarea lor. Este adevărat ca odată mi-a comunicat în mod confidenţial de existenta acestor tratative şi de apropiata lor încheiere. Mi-am dat seama de necesitatea ca aceste tratative sa se duca cu cea mai mare discreţie, pentru a nu provoca reacţii nedorite din partea Rusiei Sovietice. N-am ridicat nici o obiecţie, ci, dimpotrivă, m-am bucurat de acest fapt, caci triumfa punctul de vedere al Legiunii în politica externa. Fara o alianţă cu Puterile Axei eram la discreţia Rusiei Sovietice, care ne-ar fi putut invada şi înghiţi oricând.

Am înţeles aşadar necesitatea secretului în ducerea acestor tratative, dar n-am înţeles păstrarea lui după ce devenise de domeniu public. Generalul Antonescu ne-a ţinut în ignoranta asupra iminentei sosiri a misiunii militare germane. Ce rost avea ca sa tina ascunse ziua şi ora debarcării Statului Major al misiunii germane la Bucureşti? Nu era decât o singura explicaţie valabila: Antonescu nu vroia ca mişcarea să-şi facă apariţia la primirea ofiţerilor germani, pentru a culege numai el roadele din colaborarea militara ce se stabilise între cele doua tari.

În dimineaţa de 12 Octombrie, exact cu doua ore înainte de sosirea trenului special în Gara Mogoşoaia, vine la mine Biriş şi-mi comunica fantastica ştire ce aflat-o pe anumite canale ca, în câteva ore, va sosi misiunea militara germana. De ce ne-a ascuns Antonescu acest fapt când noi am fost primii care am cerut integrarea României în Axa, iar el era un intrus în alianţă cu aceste puteri? Chestiunea m-a şocat atât de mult încât am luat hotărârea precipitata, neprotocolara, trecând peste dispoziţiile sefului statului, de a ma prezenta eu însumi, vice-preşedintele guvernului, la primirea misiunii militare germane, în fruntea unor detaşamente legionare. În graba, am mobilizat câteva formaţiuni legionare şi le-am îndreptat spre Gara Mogoşoaia. Cu câteva minute înainte de sosirea trenului, am apărut şi eu răsturnând protocolul aranjat de Preşedinţia Consiliului.

Cel mai înalt reprezentant al guvernului până al venirea mea era generalul Pantazi, subsecretarul de stat la Armata, care, văzându-mă, zâmbea încurcat. I-a aşezat pe legionari într-o parte a peronului, iar cealaltă parte a fost ocupata de trupa. La intrarea trenului în gara, muzica militara a intonat imnurile celor doua tari, după ce s-au făcut prezentările. Vrând – nevrând, generalul Pantazi a trebuit sa ma prezinte şi pe mine; grupul de ofiţeri germani a fost condus sa treacă în revista şi formaţiunile legionare.

Primul eşalon al misiunii militare germane era format dintr-un grup de ofiţeri superiori, avându-l în frunte pe generalul Erik Hansen, seful misiunii armatei de uscat sipe generalul Wilhelm Speidel, seful misiunii aeriene. După încheierea ceremoniei, ofiţerii germani însoţiţi de Pantazi s-au îndreptat spre Hotelul Ambasador unde au fost încartiruiţi, iar noi ne-am retras la sediu, comentând evenimentele.

Generalul Antonescu aflase de la Pantazi de irupţia mea nedorita în Gara Mogoşoaia, dar n-a suflat o vorba şi nu şi-a manifestat în nici o forma nemulţumirea. Reaua lui voinţa era prea evidenta ca sa facă tot el pe supăratul, după ce se adeverise clar intenţia lui de a ne elimina din relaţiile cu militarii germani, tocmai pe noi care am cerut încă din 1935 alăturarea României de statele revoluţiilor naţionale.

La scurt interval, conducătorul statului a dat un banchet la „Cercul Militar” în cinstea misiunii militare germane. În afara de membrii misiunii, în frunte cu generali Hansen şi Speidel, au participat şi un mare număr de ofiţeri români din garnizoana Bucureşti, începând de la generali până la sublocotenenţi, împreuna cu miniştrii legionari, fruntaşi ai Legiunii de la Secretariatul mişcării şi de la comandamentele legionare din capitala.

Atmosfera a fost foarte cordiala. Generalul Antonescu şi generalul Hansen au ridicat toasturi pentru cele doua tari şi pentru căpeteniile lor. Generalul Antonescu se găsea şi el într-un moment de euforie, bine dispus şi chiar afectuos cu toţi invitaţii. Către miezul nopţii, generalul se retrage.

Lumea se amestecase, ofiţerii germani, cu ofiţerii români şi cu legionarii, făcând cercuri-cercuri şi discutând fel de fel de probleme.

La un moment dat se ridica generalul Iacobici şi cere tuturor sa ridice un pahar de vin în cinstea mea. Toată lumea s-a ridicat în picioare şi a dus cupa la gura. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Tot la comanda lui Iacobici, întreaga asistenta, ofiţeri români, ofiţeri germani şi legionari au început să-mi scandeze numele: „Horia Sima, Horia Sima”. Se auzea până în strada. A fost un moment de neuitat din viaţa mea. Nu atât pentru mine, caci nu ma credeam vrednic sa primesc aceste aplauze, care ar fi trebuit sa se adreseze Căpitanului, ci pentru ca erau un test, exprimând pulsul armatei, care nu ne era ostila, ci dimpotrivă, fraterniza cu noi în acelaşi patriotism vibrant. Mai ales ofiţerii tineri erau de un entuziasm debordant, simţindu-se solidari cu noi prin apartenenta la aceeaşi generaţie.

Fara îndoiala, i s-a raportat lui Antonescu explozia de simpatie a corpului ofiţeresc fata de mine, caci de atunci a evitat cu grija ca să-i mai adune împreuna la manifestaţii pe ofiţeri cu legionarii. Pe ofiţeri îi ţinea cu gelozie la o parte, pentru a nu se contamina de spiritul legionar.