7. Reacţia lui Mussolini.

Mussolini n-a fost informat de tratativele în curs dintre Berlin şi Bucureşti pentru trimiterea unei misiuni militare în România. Când a aflat, la 12 Octombrie, de sosirea ei la Bucureşti, a avut un acces de revolta. Era convins ca Hitler în mod intenţionat l-a lăsat în necunoştinţă de cauza de existenta acestor tratative pentru a-l pune în fata unor fapte întâlnite, considerând România o tara încadrata ariei imperialiste germane, din care Italia era exclusa. Mussolini, umilit şi amărât de comportamentul neloial al aliatului sau principal, s-a decis sa reacţioneze cu vigoare, fara sa se mai consulte cu Hitler, plătindu-i cu aceeaşi moneda.

A dat ordin ministrului sau la Bucureşti casa intervină cu toată energia pe lângă guvernul român pentru a obţine din partea acestuia un acord identic cu cel perfectat cu Germania: trimiterea unei misiuni militare italiene, formata precumpănitor din trupe alpine, care ar servi la instruirea vânătorilor noştri de munte. Ghigi l-a văzut pe Antonescu şi i-a expus cererea Ducelui, dar fara sa fi obţinut rezultate apreciabile. Conducătorul statului s-a menţinut într-o rezerva enigmatica.

Ghigi a venit şi la mine şi m-a rugat stăruitor să-l înduplec pe generalul Antonescu ca sa aprobe trimiterea unei misiuni militare italiene în România. Este o dorinţă fierbinte a Ducelui. Pentru mine, chestiunea era clara. Prezenta unor trupe italiene în România nu putea decât sa întărească dispozitivul nostru de apărare fata de Rusia. Dar mai puteam beneficia şi de un alt avantaj important, din punct de vedere al politicii externe. Se crea o stare de echilibru în relaţiile noastre cu Italia şi cu Germania. Nu mai rămâneam exclusiv la discreţia Berlinului, ci colaboram cu puterile Axei ac un al treilea partener. În sfârşit, în problema Ardealului, oferind aceasta satisfacţie Ducelui, l-am putea avea de partea noastră în eventualitatea ca s-ar redeschide dosarul de la Viena.

M-am dus imediat la Antonescu şi i-am cerut sa răspundă favorabil cererii lui Mussolini, invitându-i şi pe italieni să-şi trimită o forţă militara în România. Antonescu a reacţionar rece şi evaziv. El are anumite angajamente cu guvernul german pe care nu le poate calca. Mi-a dat sa înţeleg ca securitatea noastră externa depinde exclusiv de Berlin şi ca Italia joaca un rol secundar în cadrul Puterilor Axei.

Generalul Antonescu săvârşea în acel moment o eroare grava de strategie politica şi militara, calcând pe urmele lui Hitler, care îl bruscase pe Mussolini prin hotărârea lui unilaterala de a trimite trupe în România. Hitler considera războiul virtual câştigat si, stăpân pe destinele Europei, îl trata pe Mussolini ca pe un aliat secundar. România cădea în lotul german de expansiune si, în consecinţă, Mussolini nu avea ce sa caute în aceasta parte a Europei. Antonescu, la rândul lui, preocupat exclusiv să-şi consolideze puterea în România cu ajutorul Berlinului, şi-a îngăduit sa ignore şi el veleităţile lui Mussolini, fara a tine seama de coordonatele generale ale războiului. Urmând sfaturile lui Fabricius, a admis doar venirea unui număr de ofiţeri italieni de aviaţie, care nici nu meritau măcar numele de misiune militara.

Mussolini, exasperat de puţinul succes ce l-a avut intervenţia lui de la Bucureşti, s-a decis să-şi ia revanşa în alta parte si, în 28 Octombrie, a luat fatala hotărâre de a ataca Grecia. Raţionamentul lui era următorul: „Daca Hitler nu m-a consultat când şi-a trimis trupele lui România, voi proceda la fel, ocupând Grecia, pentru a tine pas cu cuceririle germane în Balcani. O compensaţie indispensabila pentru a menţine Italiei rangul de mare putere.

Consecinţele au fost dezastruoase pentru cursul întregului război. Armata italiana n-a putu străpunge linia de apărare greaca şi ofensiva s-a împotmolit. Englezii au debarcat în Grecia si, încurajata de prezenta lor în Balcani, Iugoslavia a rupt pactul de neutralitate cu Germania. Mussolini a fost salvat de Hitler, dar cu un preţ care a răsturnat premisele favorabile ale războiului. Armata germana a zdrobit toate aceste rezistente cu uşurinţă şi cu pierderi relativ mici. Dar cea mai mare pierdere a fost timpul pierdut. Campania din răsărita început cu o luna mai târziu de cum fusese prevăzută, acea luna care ar fi foste necesara pentru ocuparea Moscovei, înainte de căderea teribilei ierni ruseşti.

Iată cum lipsa de psihologie politica a lui Hitler în tratarea problemei româneşti, dublata de megalomania bolnăvicioasă a lui Antonescu, preocupat exclusiv să-şi consolideze puterea cu ajutorul german, a provocat nefericita reacţie a lui Mussolini. Conflagraţia din Balcani ar fi putut fi evitata fara de cumulul de greşeli al tuturor acestor protagonişti ai războiului.