10, Ajutorul legionar.

Ilie Gârneaţa nu fusese inclus pe lista guvernului, nu din alte motive, ci pentru ca nu mai erau locuri disponibile pentru legionari. Dintre Comandanţii Bunei Vestiri, el şi Radu Mironovici au rămas pe dinafara. Mile Lefter a fost numit Director al Monitorului Oficial, post de mare răspundere. În aceste zile de sfârşit de Septembrie, vine la mine Ilie Gârneaţa cu propunerea sa înfiinţez o noua organizaţie legionara, denumita „Ajutorul Legionar”. Am fost bucuros de iniţiativa lui Gârneaţa, considerând-o de urgenta necesitate în acele momente când sute de mii de refugiaţi din Ardealul de Nord, din Basarabia şi Bucovina, s-au îngrămădit în tara libera şi aveau nevoie de prim ajutor, până ce vor reuşi să-şi refacă viaţa. M-am gândit la familiile sărace de la periferia Capitalei şi a altor oraşe mari, de care de asemenea trebuia sa ne îngrijim.

Circulara mea cu înfiinţarea „Ajutorului Legionar” a apărut în 26 Septembrie 1940. După ce explicam rostul acestei organizaţii, în tragicele împrejurări pe care le trăieşte tara, încheiam circulara cu următorul apel: „Legionari, cuvântul de ordine s-a dat. La prima bătălie după prigoana, ochii întregii tari va privesc cu dragoste şi încredere deplina. Biruinţa, ca întotdeauna, sta numai în hotărârea voastră. Ridicaţi „Ajutorul Legionar” la înălţimea marilor batalii din trecut şi veţi fi vrednici de recunoştinţă întregului popor”. În aceeaşi circulara l-am numit pe Ilie Gârneaţa, Comandant al Bunei Vestiri, conducător al noii organizaţii. În modul acesta, în afara de rostul primordial al noii instituţii, crearea „Ajutorului Legionar” mai avea avantajul ca îi oferea o compensaţie lui Ilie Gârneaţa, mâhnit pentru absenta lui din guvern. „Ajutorul Legionar” a luat în cursul guvernării noastre o dezvoltare aşa de mare încât putea fi echivalat unui minister.

În 30 Septembrie, Ilie Gârneaţa, referindu-se la circulara mea, a adresat un apel către populaţie, cerându-i sa participe cu toată generozitatea la aceasta bătălie, menita sa aline suferinţele a sute de mii de dezrădăcinaţi şi de oameni care nu dispun de nici un minimum de existenta. Noua organizaţie s-a întemeiat punând în aplicare una din legile fundamentale ale cuibului. „Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lasa!”.

„Ajutorul Legionar” şi-a fixat sediul în fosta clădire „Straja Tarii” din Strada Romei şi şi-a început activitatea cu multa însufleţire şi dinamism. Ca secretar general l-am numit pe Virgil Mihăilescu, venit cu grupul din Germania, care s-a distins prin competenta şi eficacitate, fiind un talent în domeniul organizării.

Chiar din primele zile de activitate, „Ajutorul Legionar” s-a bucurat de cea mai buna primire în popor. Contribuţiile veneau năvalnic din toate părţile, de la cetăţenii umili până la cei mai înstăriţi, ajungând în scurta vreme la milioane de lei. O mulţime de legionari din toate colturile tarii şi mai ales doamne din organizaţia feminina a Legiunii s-au pus la dispoziţia „Ajutorului”, pentru a lucra voluntar în cadrele lui. Nici nu trecuse o luna de la înfiinţare si, sub auspiciile „Ajutorului Legionar”, s-au deschis atât în Capitala cât şi în multe oraşe din provincie restaurante populare, care au fost o adevărată binecuvântare pentru pătura sociala cu venituri modeste. Pentru un preţ mic, funcţionarii începători, vânzătorii din prăvălii şi muncitorii primeau o hrana substanţială şi de buna calitate, fiind trataţi cu omenie şi dragoste. Reţeaua de cantine şi restaurante populare, create de „Ajutorul Legionar”, continuau într-o alta perspectiva vechea realizare a Căpitanului, a comerţului legionar, din anii 1935-1937. „Ajutorul Legionar” a fost de mare folos şi în alte chipuri populaţiei sărace. Nu a fost familie necăjită sau tineri fara slujba care, bătând la poarta Legiunii, sa nu primească o mâna de ajutor. Mai mult decât atât. Legionarii din acest grup, sub conducerea lui Ilie Gârneaţa, nu aşteptau ca lumea săracă sa se anunţe la sediul din Strada Romei, ci, constituiţi în echipe, cutreierau ei înşişi casa de casa cartierele mărginaşe ale Capitalei, pentru a descoperi nevoile fiecărei familii. La Centru s-a întocmit un fişier cu familiile aflate în suferinţa şi remediile ce trebuiau aplicate pentru a le salva din mizerie. Unii erau bolnavi; alţii aveau nevoie de îmbrăcăminte, iar alţii pur şi simplu trăiau din mila cerului, neavând nici strictul necesar pentru ziua de mâine.

„Ajutorul Legionar” luase legătura cu spitalele din Capitala şi intervenea pentru internarea bolnavilor şi a copiilor ofiliţi, care se prăpădeau cu zile din lipsa unei îngrijiri elementare. Pe tinerii fara lucru îi plasa la diverse întreprinderi, făcând apel la Ministerul Muncii.

Masele populare au simţit ca un alt suflu bate în tara, ca indiferenta pentru soarta celor saraci dispăruse prin venirea legionarilor la putere, fiind înlocuita cu solidaritatea naţională în fata suferinţelor fiecărui individ. Cântecul legionar „Pentru acel, acel flămând ce plânge, ne jertfim în orice clipa” devenise o realitate. Înainte, numai câţiva indivizi se bucurau ocazional de asistenta unor anemice societăţi de binefacere; acum se crease o întreprindere uriaşă, la scara naţională, care veghea ca sa nu mai existe oameni în România care sa moara de foame. şi tot acest ajutor nu se dădea cu dispreţul de odinioară al claselor posesoare, ci dintr-un imbold curat, al dragostei de oameni ajutaţi sa se desprindă din complexul neputinţei şi sa meargă pe picioarele lor proprii.

„Ajutorul Legionar” a fost una din cele mai însemnate realizări ale Statului Naţional-Legionar, un focar de caritate creştină şi cea mai mare opera sociala ce-a cunoscut-o vreodată România de la începuturile istoriei ei moderne. Meritul acestei instituţii este cu atât mai mare cu cât a funcţionat în afara de cadrul oficial al Statului şi fara sa coste nici o centima din bugetul tarii. Toate ajutoarele veneau de la popor şi se revărsau, fara intermediari frauduloşi, tot în popor. Pe lângă afluenţa de bani, la sediile „Ajutorului Legionar” soseau alimente şi băuturi pentru cantine, puse gratuit sau cumpărate cu preturi mult mai mici decât pe piaţă, apoi haine pentru a fi date la cei dezbrăcaţi, paturi şi chiar mobile de tot felul.

Iată ce putea face entuziasmul legionar, când era liber sa se manifeste. Sute de mii de români s-au bucurat de binefacerile „Ajutorului Legionar”, binecuvântând memoria Căpitanului.