MĂRTURIA LUI POSTEUCA.

Au fost multi legionari la Jilava şi multi martori ai actului deshumării, dar niciunul nu ne-a lăsat o depoziţie mai cutremurătoare decât Vasile Posteuca.

Reportajele din gazete au redat cu exactitate desfăşurarea lucrărilor de dezgropare, dar „reportajul” lui Posteuca, scris cu patru ani mai târziu, pe când se afla în lagărul de la Buchenwald, întrece toate dările de seama din ziarele timpului, prin adânca înţelegere a acestui moment unic din istoria neamului nostru. El nu notează numai ce s-a întâmplat atunci, ce zguduitoare trăire este sa stai fata în fata cu acela care a fost îndrumătorul unei generaţii, acum redus la nimicnicia lutului şi cu ştreangul de gât, ci proiectează în fiecare particula a timpului scurs în aceasta veghe cumplita, transcendenta istorica şi spirituala a întâlnirii cu Căpitanul, în starea în care se afla după groaznicul sacrilegiu săvârşit prin uciderea lui, care va apasa greu asupra neamului nostru.

Posteuca a scos în evidenta, dincolo de durerea familiilor şi a legionarilor prezenţi, sfărâmarea unui vis de mărire naţională. Toate valorile umane şi spirituale au fost ultragiate în noaptea de 29-30 Noiembrie şi trebuia sa se ajungă la tragicul deznodământ ce ne-a costat mai întâi sfărâmarea tarii şi apoi subjugarea ei. A fost ucis omul care putea sa crute tarii trista soarta de astăzi. Dam acum cuvântul lui Vasile Posteuca, urmărindu-i emoţiile, gândurile, reflexiile, când s-a înălţat din groapa Căpitanul: „Îmi stăruie şi acum în minte, în suflet şi în sânge, zilele şi nopţile acelea ale deshumării de la Jilava. As vrea sa ma adun pentru a descrie tot fiorul dumnezeiesc simţit atunci, şi nu stiu cum sa încep. Ma pierd într-o stare de evlavie care-mi frânge sufletul şi a arunc în genunchi, pentru a ma închina şi a ma ruga lui Dumnezeu.

E o noapte de toamna. Rece. Bate din când în când câte o şuviţă de vânt tăios, foşnind straniu în frunza uscata a salcâmilor. Lucram de zor. Peste zi lespedea uriaşă a fost data la o parte cu ajutorul tancurilor şi a macaralelor. Hârleţe, târnăcoape şi lopeţi hârşâie în pământul jilav şi înnegrit de acidul sulfuric, ca şi cum ar atinge în oase. În lumina stranie a reflectoarelor, fetele celor care lucrează se răsfrâng palide, ca şi lutul de pe lopeţi, iar păduricea Jilavei pare o armata de duhuri cu braţele tremurate de rugăciune spre cer. Lângă un mal mai înalt, la picioarele crucii date la o parte, ard sute de lumânări de ceara, aruncând umbre şi lumini pe fetele icoanelor înnegrite de vreme. O noapte ireala. Suntem undeva pe-o margine de cer, în legenda şi veşnicie. Oprit pentru o clipa din lucru, ma copleşesc mii de întrebări: oare e aievea ce vad? Nu cumva e un vis? Îmi vine sa ma reped la camarazii de alături, cu frunţile numai picuri de sudoare, să-i pipai şi să-i întreb: voi sunteţi cu adevărat, mai? Trăiţi? E posibil sau am înnebunit eu? Îl dezgropam pe Capitan? Nu-mi vine sa cred. Ma uit mirat, atent şi cutremurat împrejur şi fiecare clipa care se scurge rupe din mine, împingându-mă din ce în ce mai mult în mit şi ireal. Îmi duc mâna la fruntea ce o simt rece, şi lângă vatra de jar ce-mi incendiază trupul, mintea şi sufletul, şi ma întreb: e oare posibil? Acum un an se lăudau duşmanii în satanica lor ura fara margini: l-am trântit sub piatra grea. De-acum sa poftească sa se mai ridice. Sa poftească a mai vorbi de biruinţă şi înviere!

Toate fantasmele dimprejur sunt numai întrebări, numai chinuri. şi totuşi e adevărat. Săpăm la deshumarea Căpitanului, a Nicadorilor şi Decemvirilor. Săpăm chinuiţi mereu mai adânc, într-o tăcere de sfârşit de lume. Zidurile negre de noapte care mărginesc lumina reflectoarelor, fac parte din păduricea de al Jilava, o insula fara legătură cu lumea. Suntem undeva departe, dincolo de tara, de zilele de care abia ne-am desprins şi dincolo de lume. Fara aderenta în materie, fara calendar. Când am început? Când vom sfârşi? Nu ştim. Săpăm tăcuţi cu lopeţile, cu căuşele palmelor, înnegrite şi însângerate. Mai pe deal, sfinx al durerii romaneşti de totdeauna, sta tatăl Căpitanului, moş Zelea. În sumanul lui bucovinean, înalt cât un stejar secular din Codrul Cosminului, creste în lumina jucăuşă a reflectoarelor şi mai înalt. Până la cer. Ce va fi zicând sufletul acestui om, în aceste clipe, când aşteaptă să-şi scoată din pământul nesatul, feciorul? Mintea ma doare ca sub cuţite. Nu pot să-mi răspund nimic. Stiu ca în sufletul bătrânului apostol şi tata stăruie amara întrebare, care ne sfârteca şi noua inima: dar daca mormântul e gol? Daca i-au ars la crematoriu sau i-au aruncat în alta parte şi aici au făcut mormântul numai pentru a minţi ochii lumii? Durerea ma frământa în ghearele ei sălbatice, cum ai frământa în mâna aspra un bulgare de lut. Mi-e rece, mi-e cald. As vrea sa dorm. Dar nu pot. Sap mai departe. Ma simt ca de piatra. S-a adunat tot universul în mine. Îmi vine sa plâng cu hohote, aud gemete în mine, care ma îngrozesc. E posibil? A murit Căpitanul? Îl dezgropam pe Capitan? Îmi vine sa strig peste toată lumea: unde sunteţi voi, duşmani? Unde va e puterea cu care va lăudaţi mai ieri? Unde va sunt slugile, unde va sunt santinelele care până mai ieri păzeau mormântul acesta, la uşile tuturor închisorilor, lângă reţelele lagărelor? Unde sunteţi? Unde va e dreptatea? Unde e ordinea în numele căreia ati omorât? Mi-e mintea o noapte valpurgica. Trec zece ani într-un minut. Ma vad pornit, copil încă, în 1932, la lupta. În vad pe Capitan. Îi vad apostolii cutreierând tara pentru a semăna duhul nou al mântuirii româneşti, ma vad în primele începuturi cazând, cântând, înfruntând lumea. Casa Verde, 1933, prigoana Duca. Apoi anii de glorie: '35, '36, '37. Victoria formidabila din Decembrie 1937. Toate taberele de munca: Raraul, Carmen Silva, altele şi altele. Apoi viforniţa din 1938. „Căpitanul nu poate fi omorât”! Râdeam de duşmanii care spuneau că-l vor omorî. şi iată ca l-au omorât. Dar nu l-au putu înfrânge. Nu i-au putut fura învierea. Acum stau aici şi sap pentru a-l dezgropa pe Capitan.

Săpăm mereu. Sudoarea de pe frunţi pica fierbinte în ţărână. Intram în adânc şi nu dam de nimic. Suntem aproape al doi metri. Deznădejdea ca nu vom găsi nimic ne anchilozează braţele. şi noaptea nu se mai sfârşeşte. O noapte fara sfârşit… Caut sa ma dezbar de vis. Sa ma agat de realitate. Iau ţărână-n palme şi o duc la frunte. Sunt cu adevărat? Da! Sunt cu adevărat. E adevărat. Sunt adevărate toate. Între lumânări, cu fata la icoane, cu genunchii-n ţărâna rece şi uda, se roagă doamna Lilica, sotia Căpitanului. În valul de doliu, pare o umbra a mormântului pe care-l scormonim…

Trăiesc şi acum clipele acelea şi ma înfior. şi vorbesc de unul singur cum vorbeam şi atunci. De ce l-aţi omorât, mai? De ce? De ce ati însângerat întreaga istorie a neamului românesc? Ce v-a făcut acest om? N-aţi ştiut ca prin el vorbeşte însăşi istoria româneasca? Cu ce veţi putea plati crima aceasta, care întuneca lumea, care-L întuneca la fata pe însuşi Dumnezeu?

Da… În noaptea aceea, la jilava, s-a împlinit voia lui Dumnezeu. Învierea lui Corneliu Codreanu şi pedepsirea fulgerătoare a călailor lui. Cei ce cădeau în noaptea aceea sub gloanţe, în cazematele de alăturea ale Jilavei, nu cădeau de vrerea pământească, rezultat al unei uri sau însetoşări de răzbunare, ci sub biciul implacabil al destinului, al voiei lui Dumnezeu, pentru a restaura ordinea şi respectul dreptăţii în lume.

Ma gândesc astăzi, după patru ani, la toate acestea şi vad cele întâmplate acolo, total desprins de evenimente şi de oameni. Cei ce loveau în cazematele jilavei, erau numai instrumente ale unei porunci care venea din mormântul Căpitanului. Nimic mai mult. Era o porunca mare, uriaşă, pe care oamenii n-o puteau înconjura, căreia nu i se puteau refuza. Era glasul Căpitanului: „Doresc sa fiu răzbunat… deoarece sunt convins ca în felul acesta veţi face un mare bine neamului românesc”.

Si în timp ce noi râcâim lutul cu degetele, alte braţe mânate de destin ridicau pietrele de pe sufletul Căpitanului. Îi izbeau cu moarte pe calai. şi dimineaţă a venit greu. Dar a venit. Alba şi liniştită, cum sunt dimineţile Sfintelor Pasti, când pe tot pământul se striga: Hristos a înviat! Căpitanul! Dar pentru a învia era nevoie ca Iuda sa nu mai existe. şi Iuda era acum multiplicat. Nu era numai unul. Dar şi crucea şi mormântul jertfelor erau multiplicate. Nu era numai unul. Erau sute. De aceea şi iuda trebuia sa ispăşească multiplicat. şi a ispăşit. A plătit înainte de a se da lespedea la o parte şi de a se ridica fiul neamului.

Au fost şi mai sunt încă oameni (si vor mai fi) care sa ne acuze ca i-am împuscat pe călaii Căpitanului, fara a-i judeca. Dar oare deschiderea mormântului de la Jilava n-a fost un proces? N-a fost cea mai teribila sentinţa, care va rămâne în toată istoria româneasca? Biruinţa legionarismului în cadrul naţionalismului european nu era cea mai formidabila sentinţa? Mai era nevoie de formalităţi? şi totuşi, noi n-am ocolit aceste formalităţi. Cei ce ne-au acuzat, ne mai acuza. Noi am fi vrut ca cei de la Jilava sa fie judecaţi. Dar daca judecata formala a putut fi evitata, cea mai implacabila, care e mai tare decât vicleniile oamenilor, n-a putut fi. Pe cei de la Jilava i-a judecat istoria şi tot ea i-a pedepsit prin mâna legionara, la porunca mormântului care se deschidea în noaptea aceea, pentru a aduce a doua zi, neamului întreg, ridicat cu fruntea spre cer, vestea învierii”.