12. NUMIREA LUI EUGEN CRISTESCU.

Într-o dimineaţă, tot în aceste zile tulburi când Antonescu se pregătea şi ne dea lovitura de Stat, intra în biroul meu la Preşedinţie un tip înalt, voinic, bine clădit, şi se recomanda „Eugen Cristescu, noul sef al Serviciului Secret, numit de Conducătorul Statului…”.

Nu-l cunoşteam personal, dar auzisem de el. Îşi făcuse o trista faima printre noi în prigoana din 1933- 1934. Sub guvernul Duca şi cel următor, fusese Directorul Siguranţei Statului şi s-a distins prin ura şi ferocitatea cu care îi urmarea pe legionari. Numele lui era pomenit şi în circulările Căpitanului, printre prigonitorii de atunci ai Legiunii. Apoi s-a eclipsat de la suprafaţa vieţii publice. A fost subplantat de Moruzov, care reuşise sa câştige încrederea Regelui şi să-i ia locul. A trăit în penumbra în perioada 1935-l940, până ce l-a descoperit din nou Generalul Antonescu şi i-a încredinţat conducerea Serviciului Secret al Armatei, fostul fief al lui Moruzov.

Cum Eugen Cristescu nu fusese amestecat în sălbatică prigoana a anilor 1938-1940, numirea lui nu m-a îngrijorat prea mult.

Nu-mi plăcea, dar nu i-am dat o interpretare speciala. În definitiv, sectorul militar al guvernării aparţinea Generalului Antonescu. Răspunderea numirii cădea asupra lui si, probabil, ştia el ce face, de vreme ce l-a ales pe Eugen Cristescu. Probabil are nevoie de un specialist în fruntea acestui serviciu cu ramificaţii externe. Ministerul de Interne nu era afectat prin aceasta numire. Serviciul Secret al Armatei era un fel de Biroul II, de care depindeau operaţiile de spionaj şi contra-spionaj.

Asa gândeam atunci. Convorbirea n-a durat mai mult decât un sfert de ora. Am stat în picioare amândoi. I-am spus ca stiu ca n-a fost amestecat în prigoana anilor 1938-1940, ceea ce reprezintă o prezumţie favorabila asupra persoanei sale. I-am explicat momentul politic în care ne aflam. Exista anumite tensiuni în guvern provocate atât de elemente legionare, nefamiliarizate cu mentalitatea de Stat, cât şi persoane din lumea veche, care încearcă sa provoace o criza de sistem. Dar cred ca Generalul înţelege jocul lor interesat. I-am cerut să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi imparţialitate. La urma l-am întrebat;

— Crezi D-ta, ca se poate guverna în actualele împrejurări fara de legionari? Exista o alta soluţie politica?

Surâzând enigmatic, mi-a spus ca nici el nu vede o alta soluţie politica.

Mai târziu s-a dovedit ca Eugen Cristescu n-a fost ales de General pentru priceperea lui în combaterea inamicilor externi ai patriei, ci pentru experienta lui în materie de legionarism, reminiscenţa a anilor când a fost în fruntea Direcţiei Generale a Siguranţei Statului. Antonescu vedea în Cristescu un demn urmaş al lui Moruzov şi a jucat sub dictatura lui acelaşi rol nefast intereselor naţionale. Toată abilitatea lui de poliţist s-a concentrat spre Mişcare, iar cât priveşte protecţia Statului de agenţi şi infiltraţii străine, a arătat mai putina vigilenta. Faptul a fost cu atât mai grav cu cât ne aflam în război şi orice informaţie transmisa inamicului se solda cu mii de morţi pe câmpul de bătaie.

Ambiguitatea în care şi-a exercitat funcţia lui – implacabil cu legionarii şi tolerant cu adevăraţii inamici ai patriei – corespundea de altfel instrucţiunilor primite de la Conducătorul Statului. Antonescu ducea aceeaşi politica de duplicitate, urmărind ca, la momentul oportun, sa se desprindă de colaborarea germana şi sa treacă în tabăra victorioasa a aliaţilor. Nemţii n-au priceput nimic din acest joc sinistru, patronat de Antonescu, până ce nu le-a căzut cărămida în cap.