10. PLANUL şi REALITATEA.

Generalul Antonescu, ca ofiţer de Stat-Major şi bun strateg cum se pretindea, luase toate masurile ca lovitura de Stat contra regimului legionar sa se desfăşoare în condiţii optime şi sa se încheie cu o victorie deplina. Îşi făurise un plan amănunţit, care, trebuie sa recunoaştem, era excelent întocmit.

I. Nu s-a avântat în aceasta întreprindere antilegionara înainte de a primi consimţământul lui Hitler, în audienta din 14 Ianuarie, ca sa restabilească „ordinea interna” din România, neamenintata de nimeni altul decât de el însuşi.

II. După întoarcerea de la Obersalzburg, nu şi-a trâmbiţat îndată succesul obţinut, ci, dimpotrivă, a creat impresia ca guvernarea va continua sa se desfăşoare în aceleaşi condiţii. În acest scop a făcut un gest care ne-a surprins şi ne-a întărit convingerea în buna lui dispoziţie fata de Mişcare: printr-o decizie, a mărit sfera împuternicirilor şi atribuţiilor Dr. Victor Biriş, Secretar General al Ministerului de Interne şi legionar notoriu. Actul lui de bunăvoinţă servea, în realitate, pentru a-i induce în eroare pe proprii sai colaboratori, adică pe noi, camuflându-şi intenţiile agresive.

III. A dat dispoziţii ca pentru ziua „H”, prefecţii de judeţ şi chestorii de politie legionari sa lipsească din localităţile lor – rostul faimoaselor convocări la Bucureşti şi alte centre – pentru ca armata sa se bucure de avantajul surprinderii, în momentul când va executa ordinul de a ocupa prefecturile şi chesturile. În absenta titularilor legitimi, va fi mai uşor sa puna mâna pe ele.

IV. A evitat calea legala pentru noile numiri de ofiţeri în locul legionarilor, care ocupau până atunci prefecturile şi chesturile. Nu s-au întocmit decrete şi decizii de numire şi în Monitorul Oficial n-a apărut nimic. Daca s-ar fi îndeplinit aceste formalităţi, i-ar fi pus în garda pe legionari, îndemnându-i la rezistenta.

V. A fost complice, prin Rioseanu, la organizarea atentatului contra Mariorului Döring de către serviciile aliate. Uciderea ofiţerului german îi procura motivul major ca să-l îndepărteze din funcţie pe Generalul Petrovicescu. A fost făcut responsabil de acest asasinat omul cel mai putin vinovat în aceasta afacere tenebroasa.

VI. A oferit nemţilor ca atentatul se datorează reorganizării statului din cauza „anarhiei legionare”, pentru a justifica destituirea lui Petrovicescu. Forurile germane, cu o remarcabila stupiditate, au acceptat teza lui Antonescu şi i-au aprobat măsura acestuia de a-l demite pe Petrovicescu. Examinând acest plan sub toate aspectele lui, rezulta ca Generalul Antonescu trecuse la acţiune sub cele mai favorabile auspicii. Nimic nu părea sa împiedice executarea loviturii de Stat în condiţii optime şi cu certitudinea unui final victorios.

Nu era la prima încercare de acest gen. Avea experienta loviturii de Stat. Antonescu, în calitate de Ministru al Armatei, a fost principalul executor al loviturii de Stat a Regelui Carol II, din 10/11 Februarie 1938, când a fost suprimata Constituitia în vigoare şi s-a instaurat dictatura regala. Masurile luate de el atunci nu dăduseră greş. Nimeni n-a îndrăznit sa se ridice contra proclamaţiei Regelui, care instaurase propria lui dictatura. Când Corneliu Codreanu şi Iuliu Maniu au căzut de acord sa facă o manifestaţie de protest contra actului de forţă al Regelui, care suprimase Constituţia în vigoare, Generalul Antonescu le-a trimis vorba sa nu încerce sa facă ceva „caci armata va trage”…şi într-adevăr nu s-a mişcat nici frunza în tara.

Generalul Antonescu având în minte doar modelul acestei lovituri îşi zicea ca, şi de asta data, cu oarecare ajustări, operaţia se va desfăşura după acelaşi calapod: armata va intra în instituţiile publice, ofiţerii îşi vor lua locul la pupitrul de comanda, devenind prefecţi sau chestori şi când se vor trezi legionarii va fi prea târziu. Vor rămâne la usa ca nişte simpli particulari. Având în buzunar şi aprobarea lui Hitler, nimeni au va cuteza sa se împotrivească „ucazurilor” lui.

Cine a întreprins acţiuni militare, politice, revoluţionare, ştie ca nici cea mai buna pregătire nu poate garanta succesul lor. În desfăşurarea unei acţiuni colective, intervin necunoscutele, neprevăzutele, imponderabile umane, care pot altera mersul evenimentelor, deviindu-le de la cursul dorit de planificatorul lor. Adeseori, rezultatele pot fi diametral opuse. În loc de succes, sa ajungi la o situaţie nedecisă sau chiar la o înfrângere.

Asa a plătit şi Generalul Antonescu cu planul de a disloca din Stat Mişcarea Legionara „manu militari”. Impecabil pus la punct, s-a împotmolit de la primul asalt în vârtejul tulburărilor ce le-a provocat în toată tara. Lovitura de Stat n-a reuşit şi trufaşul general a fost azvârlit în defensiva. Fara ajutorul lui Hitler, ar fi trebuit sa capituleze. De la prima ciocnire cu realităţile, planul n-a mai funcţionat după dorinţa lui Antonescu, izbindu-se de acele „imprevizibile” şi „imponderabile”. Ordinele lui nu se mai executau şi evenimentele s-au desfăşurat peste capul lui, cu o logica proprie şi cu o impetuozitate nebănuită. Atât în capitala cât şi în provincie s-au constituit puternice grupuri de rezistenta contra loviturii Generalului şi pentru apărarea legitimităţii Statului Naţional-Legionar.

Se pune o întrebare fundamentala. Cine a luat comanda forţelor contrare, opunându-se lui Antonescu? Cine a organizat rezistenta? Cine a mobilizat masele populare, blocând cu uriaşa lor participare ordinele venite de la Preşedinţie şi transmise unităţilor militare?

Multi autori, şi în special cei ce susţin versiunea „rebeliunii legionare”, mereu pomenesc numele meu, ca şi cum eu, din „ascunzişurile” mele, dirijam rebeliunea în toată tara. Nimic mai fals şi mai îndepărtat de realitate. Paradoxul acestor zile memorabile este ca nici eu n-am fost în centrul evenimentelor. Desi mi s-a atribuit de acuzatorii antonescieni şi postantonescieni fel de fel de iniţiative, realitatea este ca n-am dat nici un ordin, n-am organizat centre de rezistenta şi n-am ordonat acţiunile legionare întreprinse de organizaţiile noastre locale. Ultimul meu act, în calitate de Comandant al Mişcării legionare, a fost să-i cer lui Trifa sa organizeze o manifestaţie de protest contra destituirii Generalului Petrovicescu. Tot ce s-a petrecut de aici înainte a scăpat de sub controlul meu; am plecat de acasă, caci nu-i puteam oferi lui Antonescu satisfacţia sa ma ia ostatic, si, în zilele acestea, 21-23 Ianuarie, am vagabondat din casa în casa, din familie în familie, în capitala, punându-mă la adăpost. Singurul avantaj ce l-am oferit legionarilor în aceste zile de tensiune a fost ca ma ştiau liber, crezând ca ma aflu undeva la vreun post de comanda în tranşee, alături de alti camarazi. În realitate, n-am exercitat comanda Legiunii, ca la 3 Septembrie 1940 sau în alte împrejurări. Mai mult decât atât. Când mi-au sosit primele vesti, incoerente şi fragmentare, nu-mi venea sa cred. De unde au răsărit aceşti viteji fara număr care sa se înfrunte cu forţa militara a Statului?

Cine este autorul real al acestei rezistente fara precedent în istoria României? Nimeni altul decât poporul. Lupta s-a dat între tara şi Uzurpator. Sute de mii de români, milioane de români, s-au ridicat ca sa apere aşezământul constituţional al Statului Naţional-Legionar. N-a existat o „rebeliune legionara”. A existat o lovitura de Stat a Generalului Antonescu. Aceasta lovitura s-a împotmolit în masiva împotrivire a unui popor întreg. Adevăratul protagonist a fost poporul.

N-a existat o rezistenta organizata de mine, un ordin un ordin sau chemare la lupta. Nu poate nimeni sa dovedească, prin vreun act oarecare, ca am răzvrătit poporul. Poporul s-a răzvrătit de la sine, presimţind ca lovitura lui Antonescu va aduce nenorociri mari pentru tara, cum s-a şi întâmplat. Caci de aici pleacă tot raul care s-a abătut asupra neamului nostru de atunci şi până astăzi.

Planul lui Antonescu, de a înlănţui din nou naţiunea, a fost pulverizat de spontaneitatea şi amploarea reacţiei populare.