11. CINE A OCUPAT INSTITUŢIILE PUBLICE? AGRESORUL şi VICTIMELE.

O alta afirmaţie falsa, pe care o vânturau calomniatorii de profesie ai Mişcării Legionare, este ca intervenţia militara a Generalului Antonescu era necesara, pentru ca legionarii începuseră sa ocupe clădirile publice: prefecturi, chesturi, primarii etc.

Afirmaţia nu numai ca era falsa, dar e de-o prostie fenomenala. Nimic mai uşor de combătut. Legionarii nu puteau ocupa aceste instituţii pentru simplul motiv ca se găseau în posesia lor legala şi legitima. Cum sa iei cu asalt ceea ce îţi aparţine, nu prin dreptul primului ocupant, ci prin dreptul pe care ţi-l conferă legea? Prefecţii, chestorii, primarii şi alti înalţi funcţionari ai Ministerului de Interne se găseau în fruntea acestor instituţii în virtutea decretelor semnate de Conducătorul Statului sau prin decizii ministeriale. E absurd şi ridicol sa presupui ca aceşti înalţi demnitari ai Statului, ca nişte perturbaţi mintal, cuprinşi de un fel de amok, s-ar fi dedat la exerciţii de ocupare a propriilor lor instituţii, pe care le conduceau de mai bine de patru luni.

Si atunci, excluzând ca imposibila aceasta versiune, probabil ca lucrurile s-au petrecut altfel. Agresorii trebuie căutaţi în alta parte. „Rebelii” nu sunt alţii decât unităţile militare, trimise, din ordinul lui Antonescu, sa ocupe instituţiile publice, aflate în stăpânirea reprezentanţilor legitimi ai Statului. Aceste unităţi militare n-aveau ce cauta în aceste instituţii publice cerând predarea lor. Nu era de competenta lor sa conducă prefecturile, primăriile sau chesturile. Rostul lor era în cazarma, unde sub conducerea ofiţerilor lor, sa se pregătească pentru apărarea patriei de duşmanii din afara. Tara nu-i plătea şi nu le-a pus armele în mâini ca sa tulbure ordinea interna, deposedându-i pe funcţionarii Statului, legal instalaţi, la conducerea acestor instituţii. Militarii, care se prezentau cu escorta sa ia în primire chesturile, prefecturile, primăriile etc., erau rebelii, erau uzurpatorii puterii în Stat, erau agresorii, iar victimele intervenţiei lor neloiale, nedrepte şi anticonstituţionale, erau legionarii, care apărau aceste instituţii şi refuzau sa se supună somaţiei lor. Funcţionarii legionari se găseau în stare de legitima apărare ca sa organizeze rezistenta contra acestor intruşi.

Îmi îngădui sa reproduc din nou din cartea de amintiri a lui Nicu Iancu, Sub Steagul lui Codreanu, convorbirea avuta de acesta cu un ofiţer care se prezentase pentru a lua în primire Chestura de la Sibiu, pe baza unui ordin de la Comandamentul Militar local. Scena ilustrează cum nu se poate mai bine conflictul dintre legalitatea poziţiei legionare, aparate de Nicu Iancu, şi actul de forţă pe care-l executau militarii, din ordinul lui Antonescu.

„Scurt după ce ajunsesem la Chestura, a apărut în fata porţii acesteia un ofiţer în grad de maior, acompaniat de o escorta militara, cerând sa fie lăsat sa intre în localul politiei. I s-a comunicat ca poate intra, însa fara escorta. De asemenea i s-au dat asigurări ca, după ce se va achita de misiunea ce-o avea, va putea părăsi chestura în orice clipa va dori, fara nici un fel de împiedicare.

După câteva minute mi s-a comunicat ca maiorul – comandantul unui regiment de artilerie din localitate – s-ar fi hotărât sa intre singur. Semnificativ a fost faptul ca după ce i-am garantat cu cuvântul meu de onoare cele ce i-au fost comunicate la poarta chesturii de către un comisar de politie şi de însuşi seful garnizoanei legionare, mi-a solicitat „cuvântul de legionar” (!), pe care, bineînţeles, i l-am dat.

Cu putin timp în urma a fost condus în cabinetul meu, situat la primul etaj, unde l-am primit cu toată atenţia. De la primele cuvinte schimbate cu maiorul Gheorghe Dorin, mi-am dar seama ca am de-a face cu un om cult şi de fina educaţie. Desi, în situaţia data, ne găseam fata în fata ca adversari, conversaţia ce-a urmat, a fost dusa într-un limbaj foarte ponderat şi într-un ton aproape curtenitor. Un comisar ce intrase, la un moment dat, pentru a ne prezenta nişte hârtii spre semnare, a povestit afara, spre mirarea tuturor, ca „d-l chestor discuta cu d-l maior ca şi cum ar fi doi prieteni vechi” (de altfel în cursul acestei întrevederi s-au servit cafeluţe turceşti).

În executarea misiunii primite de la superiorii sai, ofiţerul mi-a înmânat apoi o hârtie ce conţinea doar câteva rânduri bătute la maşină, semnata de însuşi Generalul Levenţi, Comandantul Corpului de Armata din localitate. Textul acestei hârtii era aproximativ următorul: „D-l Maior Gheorghe Dorin este delegat de noi cu conducerea Chesturii Politiei Sibiu… Veţi face imediat predarea…” etc.

Desigur, ca funcţionar public, numit şi întărit în funcţiune de guvernul prezidat de însuşi Generalul Antonescu, am refuzat sa dau urmare acestei invitaţii (sau mai exact somaţii) redactata şi semnata de un comandant militar, lipsit în acest caz de orice calitate legala.

Iată ce i-am răspuns – cu aproximaţie – Maiorului Dorin, în timp ce-i restituiam ordinul scris, prin care mi se cerea predarea chesturii: „Numirea mea în fruntea instituţiei ce o conduc nu mi-a fost retrasa până în clipa de fata, sub niciuna din formele prevăzute. Din partea Ministerului de Interne – va dau cuvântul, domnule maior – n-am primit nici un fel de ordin: nu am nici o cunoştinţă sa fi fost destituit sau măcar suspendat din serviciu. Ma găsesc deci în exerciţiul legal al funcţiei în care ani fost numit, iar datoria mea este de a apăra în acest oraş ordinea legala împotriva oricăror încercări de tulburare sau răsturnare a ei, din orice parte ar veni… ţinând seama ca nu ne aflam nici sub stare asediu, refuz categoric de a lua în considerare un ordin venit de la o persoana sau autoritate lipsita de competenta…”

Maiorul a recunoscut ca situaţia ce s-a creat este într-adevăr cum nu se poate mai confuza, ca el nu înţelege nimic din ceea ce se petrece; în ce-l priveşte, el executa doar un ordin.

Discuţia a continuat apoi pe un ton mai familiar, iar la sfârşit am adăugat zâmbind:

Ce-aţi zice D-voastra, domnule maior, care sunteţi Comandantul regimentului 36 Obuziere, daca într-o buna zi m-aş prezenta la D-voastra cu o hârtie semnata de… hai sa zicem, de Înalt Prea Sfinţia sa Nicolae Balan, Mitropolitul Ardealului, cerând să-mi predaţi comanda regimentului?… Mi-aţi predă-o?

Refuzul meu de a ma supune unui ordin emanând de la un comandament militar era perfect legal. Ilegalitatea şi abuzul de putere s-a dovedit a fi din partea celor ce porniseră a mâna pe frânele tarii, întrebuinţând în acest scop şiretlicul şi forţa bruta” (pp. 140-l42).