12. ATITUDINEA ARMATEI.

Cea mai mare decepţie a suferit-o Generalul Antonescu din partea armatei. De unde credea el credea ca ’ în doi timpi şi trei mişcări”, ca pe vremea lui Carol, armata va executa ordinul ce i-a fost transmis, de a ocupa instituţiile publice, ştirile ce i-au venit în ziua marelui asalt, 21 Ianuarie 1941, nu erau deloc îmbucurătoare.

În unele parti, armata a fost de la început ostila ordinelor Conducătorului şi a făcut cauza comuna cu legionarii, ca apărători ai ordinii şi legalităţii; în alte puncte ale tarii, după primele încercări neizbutite de a ocupa instituţiile, s-a retras în cazărmi, adoptând o atitudine de expectativa în fata rezistentei legionare; în sfârşit au fost şi locuri unde armata a pus stăpânire cu uşurinţă pe prefecturi şi chesturi, fie profitând de elementul-surpriză fie după ce soldaţii au făcut uz de arma, ucigând lume nevinovata. Situaţia generala a intervenţiei militare ordonata de Antonescu era, în seara de 21 Ianuarie, de nesiguranţă, confuzie şi aşteptare.

Ca sa înţelegem comportamentul şovăielnic al Armatei, trebuie sa cunoaştem în prealabil curentele de opinie care o străbăteau, în ajunul loviturii de Stat a Generalului Antonescu. În linii mari, la nivelul comandamentului superior armata era împărţită în trei grupe:

1. O parte din şefii supremi erau necondiţionat la dispoziţia Generalului Antonescu, ca de pilda Pantazi, Steflea şi alţii.

2. A doua parte aparţinea vechilor cadre carliste, demoralizate şi timorate.

3. A treia parte, făţiş sau în forul lor interior, manifestau simpatii pentru Mişcare.

În relaţiile cu Armata, Mişcarea dispunea şi de alte avantaje, de care era lipsit Antonescu:

A. Trupa, masa soldaţilor, era formata din legionari sau simpatizanţi ai mişcării, în proporţie covârşitoare.

B. Tinerii ofiţeri, locotenenţii şi sublocotenenţii, erau în număr impunător afiliaţi spiritual Mişcării Legionare.

C. Elita liceelor militare şi a şcolilor militare de toate armele era încadrata în Frăţiile de Cruce.

Aceasta întrepătrundere legionaro-militara a paralizat în multe regiuni ale tarii intervenţia militara ordonata de Antonescu contra Statului Naţional-Legionar.

Atitudinea Armatei în aceste zile tulburi a fost influenţată şi de necunoscuta regala. Actul Constituţional de la l4 Septembrie 1940, care consacra existenta Statului Naţional-Legionar, purta şi semnătura Regelui Mihai. Ce va face Regele când va afla de lovitura de stat a Generalului Antonescu? În favoarea cui va înclina balanta? Se va asocia cu Antonescu în acţiunea lui distructiva sau va căuta sa mijlocească o soluţie de aplanare a conflictului? În definitiv Regele era Seful Armatei şi un mesaj al lui ar putea avea un larg ecou în Comandamentul Militar şi în special între tinerii ofiţeri.

Dar mai era şi o alta necunoscuta, de importanta şi mai mare, care i-a determinat pe multi comandanţi la prudenta. Ce va face armata germana din România? Ce atitudine va adopta în conflictul dintre Mişcare şi militari? Oare nu-i mişcarea legionara ataşată ideologic naţional-socialismului şi se bucura şefii ei de o larga audienta pe lângă Hitler şi guvernul Reichului? E greu de imaginat ca Hitler va abandona Mişcarea ca sa fie decimata de Antonescu. Pe atunci nimeni nu ştia ca Antonescu obţinuse în prealabil consimţământul lui Hitler de a „restabili ordinea în România”, înainte de a da lovitura de Stat. Până când n-a sosit ultimatumul lui Hitler, nici armata româna şi nici armata germana nu bănuia ce decizie a luat guvernul german. Dovada, manifestaţiile de fraternizare între legionari şi armata germana, care se ţineau lant pe tot cuprinsul tarii.

În seara de 21 Ianuarie, rezultatele obţinute de General pe planul acţiunii militare contra legionarilor nu erau doar nesatisfăcătoare, dar de rau augur pentru succesul întreprinderii lui. Trei corpuri de armata n-au răspuns ordinului lui de a deschide focul contra „rebelilor”.

Comandantul Corpului IV din Iaşi, Generalul Coroama, nu numai ca n-a trimis armata sa ocupe instituţiile publice, ci a fraternizat cu Mişcarea. I-a chemat la sine pe şefii legionari şi a căzut de acord cu ei ca sa menţină împreuna ordinea în tara, în perfecta armonie. Cum Iaşiul era oraş de frontiera cu Uniunea Sovietica, era în interesul tarii sa se evite orice incidente.

Când Generalul Antonescu a telefonat la Iaşi, întrebându-l pe Coroama care e situaţia locala, sa înnebunească şi nu altceva. Generalul Coroama i-a răspuns ca grupe de soldaţi şi de legionari patrulează în comun prin oraş şi nu s-a semnalat nici cel mai mic incident. Nici populaţia evreiasca n-a suferit nimic. Cum autoritatea Generalului Coroama cuprindea întreaga Moldova, în toată regiunea domnea cea mai perfecta linişte.

La Braşov, Generalul Corneliu Dragalina, Comandantul Corpului de Armata VI a urmat o conduita asemănătoare. A refuzat sa execute ordinele lui Antonescu de a trimite armata să-i scoată pe legionari din instituţiile publice, pe care aceştia le deţineau în mod legal. A luat contact cu şefii legionari şi a convenit ca sa se respecte reciproc şi sa vegheze în comun la menţinerea ordinii. Alta lovitura de măciucă în capul lui Antonescu. Buna armonie între Armata şi Legiune era tot ce ura mai mult Generalul în acele momente.

Doua Corpuri de Armata fuseseră scoase din funcţiune, neîndeplinind sângeroasa misiune ce le-o încredinţase Antonescu.

La Sibiu, sediul Corpului VII Armata, s-a petrecut o timida încercare din partea comandantului local de a lua în stăpânire Chestura şi Prefectura de Politie, conform ordinelor primite. Generalul Levenţi, Comandantul Corpului, a trimis ofiţeri, cu ordine semnate de el, ca sa ia în primire instituţiile publice, aflate în posesia legionarilor. Scena confruntării dintre ofiţerii delegaţi de General şi şefii legionari locali a fost magistral descrisa de Nicu Iancu, în cartea lui de amintiri. Şefii legionari au refuzat sa predea instituţiile, motivând, şi pe buna dreptate, ca ordinele primite contravin legilor în vigoare.

Generalul Levenţi, în fata rezultatului negativ al demersului sau, n-a forţat nota. A luat act de refuzul legionarilor de a preda Prefectura şi Chestura şi a consemnat trupa în cazărmi. Nici al treilea Corp de Armata, care avea ca raza de acţiune Ardealul de Vest şi cu Banatul, nu răspundea la ordinele lui Antonescu.

În Dobrogea comanda Generalul Avrămescu. La Tulcea, la Constanta, Avrămescu a trimis unităţi militare ca sa ia în stăpânire instituţiile publice, cu succes parţial. La Tulcea, armata a ocupat prin surprindere Prefectura, profitând de lipsa Prefectului Mitica Predescu, convocat la Bucureşti, dar legionarii, prinzând de veste, s-au baricadat la Chestura, unde au rămas până ce a venit ordinul meu de evacuare. La Constanta, instituţiile publice au rămas până în ultima clipa în mâinile legionarilor.

Generalul Avrămescu, un om ales şi nobil, nici el n-a vrut sa verse sânge nevinovat, dând curs „ad-litteram” ordinelor scelerate ale lui Antonescu. A luat el anumite masuri militare, dar nu i-a atacat pe legionari, continuând sa păstreze cu ei o linie de dialog şi buna înţelegere, vrând să-i convingă sa cedeze de buna voie. O alta înfrângere pentru Antonescu. Situaţia a rămas staţionara până ce a venit ordinul meu de evacuare a instituţiilor publice.

În Moldova de Sud, la Tecuci, unde fusese mutat la Comandamentul Corpului III Armata, care înainte fusese la Chişinău, Generalul Atanasiu, seful acestui Corp, a luat o atitudine identica, binevoitoare fata de Mişcare.

Ca urmare, subalternul lui, Generalul Popescu, care comanda Divizia de la Galaţi, s-a înţeles din primul moment cu autorităţile legionare ca sa păstreze în comun ordinea. Iată mărturia lui Gheorghe Costea, care a trăit aceste zile la Galaţi.

„Ordinul dat de generalul Antonescu, ca armata sa ocupe clădirile publice, n-a avut nici o urmare la Galaţi. Ofiţeri desemnaţi sa ia în primire instituţiile publice nu s-au prezentat şi nici nu s-a recurs la forţa. Primăria, Prefectura, Chestura, şi-au continuat serviciul normal. Nu a fost nevoie sa ne baricadam în ele, pentru a le apăra contra unei acţiuni militare, deoarece armata nu a intervenit”.

Autorităţile legionare s-au prezentat Generalului Popescu, pentru a ajunge cu el la o înţelegere. Pentru a-şi arata buna lui credinţa, Generalul Popescu a venit cu următoarea propunere pentru menţinerea ordinii: „Dat fiind ca suntem oraş de granita, ca nu cumva sa profite ruşii de dezordine şi sa ne atace, până ce se vor limpezi lucrurile la Bucureşti, sa constituim echipe comune, formate din legionari şi soldaţi, care sa menţină ordinea în oraş.

Propunerea era excelenta, caci fiecare rămânea pe poziţia lui. Generalul Popescu nu ne cerea sa părăsim instituţiile publice în care activam. Am fost de acord cu el şi am pus imediat ideea în aplicare. Din acel moment patrule mixte, formate din soldaţi, conduşi de ofiţeri şi legionari, patrulau prin oraş, spre satisfacţia generala a întregii populaţii”. (Marturii despre Legiune, pp. 63-64).

Mai dramatica, am putea zice chiar disperata, se prezenta situaţia militara a lui Antonescu în capitala. Provinciile erau departe şi nu toate ştirile ajungeau la auzul populaţiei. Dar în capitala, oricine putea sa constate „de visu” eşecul loviturii de Stat a lui Antonescu.

Bucureştiul era sediul Corpului II Armata şi dispunea de puternice contingente militare. Nu e nici o îndoiala ca daca regimentele din capitala s-ar fi năpustit asupra instituţiilor publice ocupate de legionari, le-ar fi ocupat cu uşurinţă. Disproporţia nu era la număr, ci la puterea de foc. De ce n-a făcut Antonescu uz de aceasta impunătoare forţa militara? Pentru acelaşi motiv pe care l-am spus mai înainte. Nu era sigur de reacţia unităţilor din capitala, nici la nivelul Comandamentului şi nici al trupelor. Îi era teama sa nu se producă acte de fraternizare, ca la Iaşi, Timişoara, Braşov şi alte localităţi. şi atunci a preferat sa consemneze regimentele în cazărmi, ca o rezerva potenţială, până când se va limpezi situaţia cu ajutorul lui Hitler.

Înfrângerea lui Antonescu pe plan militar la Bucureşti se vedea cu claritate din situaţia penibila In care a ajuns. Se refugiase în Palatul Preşedinţiei, unde se baricadase ca într-o cetate, iar dincolo de Piaţă Victoriei, capitala era totalmente în mâna legionarilor. Generalul Antonescu era prizonier în Palatul Preşedinţiei. La o suta de metri de Palat, masele legionare controlau intrările şi ieşirile spre oraş. În acest perimetru a rămas Antonescu blocat, până ce a venit ultimatumul lui Hitler.

Neavând încredere în trupele din capitala, Antonescu a început să-şi aducă trupe credincioase din provincie, în special din regiunea Piteşti. Mişcarea aceasta de trupe a fost terminata în ziua de 24 Ianuarie 1941, când şi aşa rezistenta legionara luase sfârşit, în urma ultimatumului lui Hitler şi ordinului meu.