13. CONTRAATACUL.

Elementul-surpriză, pe care conta Antonescu ca sa ocupe în cea mai mare graba instituţiile publice, pentru a evita o reacţie legionara, n-a avut efectul dorit. Doar în anumite judeţe, unde Mişcarea nu dispunea de organizaţii puternice, ocuparea instituţiilor „manu militari” s-a realizat fara împotrivire.

Acolo însa unde Legiunea era tare, absenta prefecţilor, convocaţi fraudulos în capitala, în vederea unor consfătuiri „economice”, a fost substituita de alte organe conducătoare sau de şefii de judeţ. aşa de pilda, la Sibiu, Prefectul Judeţului, Dr. Ion Fleseriu, fiind plecat la Bucureşti, conducerea rezistentei contra loviturii de Stat a preluat-o Chestorul Nicu Iancu, sprijinit de întreaga organizaţie judeţeană. Ca urmare a acestor reacţii neprevăzute în planul de operaţii al Generalului Antonescu, chiar daca anumite poziţii deţinute de legionari în Stat s-au pierdut în primul moment de buimăceală, au fost repede recucerite prin energica intervenţie a şefilor legionarilor locali.

La Timişoara, Comandamentul Diviziei a trimis o companie de soldaţi ca sa ocupe Prefectura Judeţului. Compania s-a desfăşurat în fata Prefecturii, în aşteptarea ordinului sa pătrundă în clădirea ce se afla în posesia legionarilor. Dar în acelaşi timp se adunaseră în fata Prefecturii mase mari de tineret, muncitori şi ţărani, veniţi din satele dimprejur. Comanda lor o avea Ica Tanase. Acesta a îndemnat masele de ţărani sa se apropie de linia soldaţilor şi să-i încercuiască. Cea mai mare parte a soldaţilor erau legionari sau simpatizanţi ai Mişcării. Între legionari şi soldaţi au început discuţii prieteneşti. Ica Tanase s-a amestecat în vorba şi i-a convins pe soldaţi şi anumite grade sa predea armele legionarilor, iar ei sa rupă rândurile şi sa se întoarcă la cazarma. N-a fost nevoie de prea multe discuţii. Soldaţii au lăsat armele legionarilor şi s-au întors la cazarma. După aceasta păţanie, Comandantul Diviziei n-a mai scos nici o unitate pe strada de teama sa nu se repete actul de fraternizare. Totul s-a petrecut fara presiuni, fara violente, printr-un proces de întrepătrundere sufleteasca între legionari şi soldaţi.

La Arad, un regiment a avut aceeaşi soarta. Trimis de comandamentul militar local sa ocupe instituţiile publice, când a dat de masele legionare, a fraternizat cu „rebelii”, adică cu fraţii lor de sânge şi convingeri. Regimentul a făcut stânga împrejur şi a luat-drumul înapoi spre cazarma. Legionarii au rămas stăpâni pe instituţiile publice şi pe întreg oraşul.

Cazurile acestea au fost extrem de numeroase în toată tara. La prima încercare de a forţa nota, armata s-a izbit de ostilitatea soldaţilor şi a tinerilor ofiţeri de a se încăiera cu legionarii.

A doua zi după lovitura de Stat, 21 Ianuarie, Marţi, spre seara, situaţia, în ansamblul ei, era cum nu se poate mai critica pentru General. Conform planului, toate obiectivele fixate de General, adică ocuparea instituţiilor publice, trebuia fie atinse în aceasta zi. Programul maxim nu numai ca n-a fost împlinit, dar nici cel putin n-a putut fi operat pe o arie întinsa a tarii, pentru ca Preşedinţia sa poată comunica ca mai exista „focare de rezistenta în curs de lichidare”. Tara se ridicase ca un singur om sa apere Statul Naţional-Legionar, iar Antonescu a fost azvârlit în defensiva.

Trebuie sa spulberam şi legenda ca Generalul Antonescu, daca n-a avut succesul aşteptat din prima zi a „loviturii”, aceasta se datorează faptului ca „nu vroia sa verse sânge”. Contrarul e adevărat. El dăduse ordin ca acolo unde se întâmpina rezistenta la ocuparea clădirilor publice, sa se întrebuinţeze forţa, trăgând fara mila. Ordinele erau categorice. La Brăila, Prefectura era ocupata de legionari. Armata a tras în ei şi 11 tineri legionari au plătit cu viaţa rezistenta lor la uzurparea antonesciana.

La Ploieşti s-a produs o alta tragedie. Victor Silaghi, Comandant legionar de pe timpul Căpitanului, fusese numit de mine sef al organizaţiei Prahova. Văzând cele ce se întâmpla în capitala, Silaghi a zburat cu maşina la Ploieşti, în 21 Ianuarie, pentru a se interesa de situaţia în judeţul sau. Însoţit de încă doi legionari, s-a dus la Prefectura Judeţului, unde spera să-l găsească pe Prefectul legionar, Măntăluţa. Dar aici se afla deja armata. Când a încercat sa intre, un sublocotenent zelos a dat ordinul sa se traga în pasnicii legionari care vroiau sa ceara doar explicaţii. Îşi poate imagina oricine ca trei oameni, fara arme, nu se puteau încumeta să-i scoată pe soldaţi din Prefectura pentru a restabili ordinea anterioara. Silaghi a fost lovit mortal. A mai căzut un tânăr legionar, Badea Popescu, Seful Frăţiilor de Cruce din Prahova.

Au fost şi capitale de judeţ în care ocuparea Prefecturilor de armata s-a realizat fara nici o împotrivire, ca de pilda în Dâmboviţa, Muscel sau Oltenia. Dar aceste trofee antonesciene reprezentau o minoritate pe aria întinsa a tarii.

În seara de 21 Ianuarie, situaţia se stabilizase în favoarea Legiunii. Capitala, Ardealul, Banatul, Moldova şi Dobrogea erau controlate de legionari. În Muntenia şi Oltenia, multe prefecturi au fost ocupate de armata, dar mai existau altele unde legionarii au ajuns la un compromis cu militarii.

Trebuie precizat ca victoria legionara contra uzurpatorului nu se putea realiza fara atitudinea binevoitoare a armatei, la marile ei comandamente asa, cum am scris în capitolul anterior. Daca în toate părţile armata ar fi procedat ca la Brăila, fara îndoiala ca n-am fi putut rezista. Ar fi curs mult sânge. Mii de oameni ar fi fost ucişi spre bucuria lui Antonescu. Trebuie sa ne aducem aminte de aceşti generali de înalta ţinută morala, patrioţi şi înţelepţi, care, văzând situaţia creata în tara de lovitura de Stat a Generalului Antonescu, au refuzat să-i urmeze ordinele scelerate. Trebuie sa ne aducem aminte cu recunoştinţa şi de masele de soldaţi care au fraternizat cu legionarii şi de tinerii ofiţeri care au luat aceeaşi atitudine nobila. S-a realizat de fapt o coaliţie militaro-legionara, care a permis mişcării să-şi afirme supremaţia fata de încercarea de uzurpare a Statului Legal şi Legitim de către Antonescu.