14. ÎNFRÂNGEREA LUI ANTONESCU.

Miercuri, 22 Ianuarie, lovitura de Stat a lui Antonescu se împotmolise. Nu mai avea alta perspectiva decât sa capituleze. Faptul nou care se întâmplase în aceasta zi era apariţia mulţimilor de la sate, care invadaseră capitalele de judeţ, zeci de mii, sute de mii de oameni din rezerva naţiunii, se concentraseră la oraşe, ascultând de comanda şefilor legionari şi mărind cu prezenta lor masiva capacitatea de rezistenta a Mişcării. Generalul nu mai era capabil de nici o mişcare, de nici o iniţiativă, din cauza aluviunilor de mase populare. Era mai mult decât înfrânt. Blocat, sufocat, strivit literalmente de acest torent popular.

Trebuie spulberata o alta defăimare pusa în circulaţie de propaganda antonesciana: ca legionarii au tras în armata. Nicăieri şi niciodată, în nici o parte a tarii, nu s-a tras în ostaşi. În schimb, în anumite locuri trupa, la ordinele unor ofiţeri inconştienţi, a tras în legionari, făcând victime. şi în acest caz, desi în legitima apărare, legionarii n-au ripostat.

N-a căzut nici un soldat ucis de legionari. Au murit doi soldaţi la Bucureşti, dar accidental. Unul din cauza unei ciocniri de maşini, iar altul ars tot printr-un accident. Aceste cazuri accidentale de soldaţi morţi au fost exploatate la maximum de propaganda antonesciana. În special s-a făcut mare vâlva ca legionarii ar fi stropit cu benzina un soldat şi i-ar fi dat foc, când în realitate acesta a fost victima unei întâmplări nenorocite.

Legionarii nu puteau trage în armata, desi aveau şi ei ceva arme, din doua motive:

1. Respectul ce-l purtau instituţiei militare.

2. Nu puteau trage în proprii lor fraţi şi camarazi, caci multi soldaţi concentraţi pe vremea aceea proveneau din rândurile mişcării.

Din cauza acestor conflicte sufleteşti, legionarii se aflau în stare de inferioritate fata de atacatori. Suportau focul militarilor fara sa răspundă, iar daca ripostau vreodată, nu era spre trupa, ci rafale trase în aer, spre intimidare. Norocul legionarilor în aceste zile a fost ca atâţia generali bravi şi înţelepţi au refuzat sa asculte de ordinele scelerate ale lui Antonescu.

În după amiaza de 22 Ianuarie, ma cauta, la locuinţa unde ma ascundeam, Nicolae Petrascu, Secretarul General al Mişcării. Venea de la Legaţia Germana, unde avusese, o întâlnire cu Fabricius. Acesta continua sa reprezinte interesele Reichului, în lipsa titularului nou numit Killinger, care nu apăruse încă la Bucureşti. Ce-mi spune Petrascu?

— Am fost chemat la Legaţia Germana, unde am avut o întrevedere cu Fabricius. Acesta mi-a comunicat pe un ton grav ca Generalul Antonescu este decis sa se retragă şi vrea sa lase puterea unui guvern propus de mine. Să-i comunic în graba numele viitorilor miniştri.

Daca comunicarea ar fi venit direct de la Antonescu, m-aş fi îndoit de veracitatea ei. Petrascu vorbise cu Fabricius şi comunicarea fusese transmisa prin el. Era angajat în declaraţie şi Reichul german. Decizia lui Antonescu de a se retrage nu putea reflecta decât o sugestie de la Berlin, având în vedere situaţia haotica creata în tara de lovitura de Stat a acestuia. Aceasta a fost interpretarea mea de atunci. Antonescu capitulează şi vrea sa asigure o succesiune normala.

În cursul guvernării noastre, de cate ori izbucnea vreo neînţelegere intre noi, Generalul mi-a spus nu odată, ci de zeci de ori, ca vrea sa se retragă. Dar asta era teatru. Vroia sa pipăie pulsul interlocutorului sau. şi lui Maniu i-a oferit de nu stiu câte ori, când se agravase situaţia de pe front, sa ia conducerea guvernului, ştiind prea bine ca va refuza! Când a fost arestat de Rege şi deposedat de titlul sau, a avut un acces de furie, ameninţându-i pe toţi ca, „mâine vor fi împuşcaţi”. Antonescu era un pătimaş al puterii, reprezentând tot sensul vieţii lui. Posesia puterii o punea mult deasupra intereselor tarii.

Am crezut ceea ce mi-a comunicat Petrascu, pentru ca era cu garanţia lui Fabricius. Am socotit ca este o indicaţie de la Berlin, care fusese informat ca noi am fost victimele unei agresiuni neprovocate şi n-am făcut decât sa apărăm fiinţa Statului existent. şi atunci m-am apucat sa redactez în graba o lista de guvern, din care nu lipseau vechile nume de legionari, adăugând altele, în special în sectorul militar. În ce priveşte poziţia Generalului, am menajat-o pe cât am putut şi în aceste împrejurări excepţionale, când vărsase sânge de legionar. Aflând ca vroia sa se retragă, i-am trimis vorba sa accepte sa rămână mai departe în fruntea Statului, iar mie să-mi transmită numai conducerea guvernului. Era un semn de atenţie şi recunoştinţa din partea mea pentru colaborarea noastră. Cu aceasta lista s-a prezentat Petrascu la Legaţia Germana şi i-a predat-o lui Fabricius.

Decizia lui Antonescu oglindea de fapt situaţia reala a tarii. Nu mai putea guverna. Era blocat. Nici marile comandamente militare nu mai răspundeau ordinelor lui! Ce era sa facă? Berlinul nu-i dăduse încă avizul în după amiaza de 22 Ianuarie.

Mai târziu, Antonescu s-a exprimat ca cu lista de întocmita de mine, am vrut să-l fac „din cal măgar”. Nimic mai fals. Fabricius i-a declarat lui Petrascu ca Generalul vrea sa se retragă din toate funcţiile, inclusiv cea de Sef al Statului. A fost un gest prevenitor al meu, când l-am rugat sa rămână în fruntea statului.

S-a mai spus după ce conflictul se tranşase la Berlin în favoarea lui Antonescu, ca eu i-aş fi dat Generalului un ultimatum când i-am prezentat lista noului guvern.

A nu se confunda acest episod cu intervenţiile a diverse personalităţi legionare, senatori ai mişcării, pe lângă Antonescu, ca sa se ajungă la o înţelegere. Aceste demersuri s-au realizat independent de mine şi n-am ştiut nimic de ele. După cum se ştie, nu s-a ajuns la nici un rezultat.