15. APELURI DISPERATE LA BERLIN.

Strâns în chingi în tara, paralizat în încercarea lui de a răsturna prin forţa Statul Naţional-Legionar, Generalul Antonescu şi-a pus ultima lui nădejde la Berlin. Mai exista o instanţă suprema, Hitler, care putea să-l salveze.

La ultima lui întrevedere cu Hitler, în 14 Ianuarie 1941, la Obersalzburg, Antonescu reuşise să-i smulgă Führerului consimţământul pentru a lua masuri „de restabilire a ordinii interne”. Obţinuse, cum s-ar zice, mâna libera de la Hitler pentru a stârpi „anarhia legionara”. Dându-i aprobarea, Hitler credea ca Generalul, sprijinit de armata, nu va întâmpina greutăţi ca sa cureţe statul de elemente ostile conducerii lui… aşa cum a procedat el, în Iunie 1934, contra căpeteniilor S. A. Antonescu, la rândul lui, era tot atât de încrezător în puterile lui. Avea doar experienta loviturii de stat de pe timpul regelui Carol şi credea ca lucrurile se vor desfăşura după acelaşi calapod. Cu ajutorul armatei se va înfrunta cu legionarii, expulzându-i din funcţiile ce le ocupau în stat. Deci, niciunul şi nici altul nu se îndoiau, când s-au despărţit la Berchtesgaden, ca problema legionara va fi repede rezolvata.

Dar iată ca socotelile nu au ieşit după dorinţa lor. În 21 Ianuarie, când Antonescu dăduse ordinul ca legionarii sa fie scoşi din Prefecturile, Primăriile şi Chesturile ce le ocupau în mod legal, s-a izbit de o puternica rezistenta. În cursul operaţiunilor de „curăţire a terenului”, o serie de înalţi comandanţi ai armatei au refuzat sa exercite ordinele lui nefaste, adoptând o atitudine de expectativa, ceea ce a înlesnit contraatacul Legiunii şi mobilizarea maselor populare. În 22 Ianuarie, „rebelii” erau concentraţi cu zecile de mii la porţile consiliului, iar în provincie dominau în cea mai mare parte a tarii.

Perspectiva era sumbra pentru Conducător. Cum am scris în capitolul anterior, Antonescu se gândise în amiaza acestei zile, 22 Ianuarie, sa lase puterea. În acest scop mi-a trimis vorba prin Fabricius să-i întocmesc o lista a noului guvern. Caci daca Hitler nu-i sarea în ajutor, cu forţele de care dispunea în România, trebuia sa capituleze.

Si acum trebuie sa urmărim cu foarte mare atenţie ce s-a petrecut după acest eşec, pentru a descoperi noua postura a Generalului. Ce cerea de asta data Antonescu prin mijlocirea lui Fabricius? Nu neutralitatea armatei germane din România până ce el îi va lichida pe „rebeli”, aşa cum primise aprobarea în audienta din 14 Ianuarie, ci intervenţia directa a armatei germane, alături de el, contra legionarilor. Deosebirea era enorma. În 14 Ianuarie se mulţumise sa ceara de la Hitler acordul sau, pentru a restabili „ordinea interna”, cu propriile lui forte, adică întrebuinţând exclusiv armata româna. Cum operaţia lui nu dăduse rezultatul aşteptat, ci dimpotrivă, se soldase cu o ameninţare iminenta pentru propria lui securitate politica, acum cerea un lucru şi mai grav, incalificabil din punctul de vedere al demnităţii naţionale, ca şi cum am fi fost o tara ocupata: ca armata germana din România sa intre în acţiune alături de armata româna pentru a zdrobi rezistenta legionara.

De la 14 Ianuarie la 22 Ianuarie, Antonescu făcuse un salt din poziţia de aliat al Reichului în aceea de vasal al Reichului. Una e ca sa fii de acord cu Antonescu pentru expulzarea legionarilor din stat, pentru motive de dezordine în exercitarea funcţiilor ce le deţineau, şi cu totul altceva sa te amesteci în afacerile interne ale României, cu toată forţa militara de care dispui în aceasta tara, pentru a salva poziţia politica a Conducătorului, ameninţată sa se prăbuşească.

Complicele lui Antonescu, Fabricius, şi-a îndeplinit şi de data aceasta misiunea lui întunecata, cu zel şi ardoare. În aceste momente critice, când se hotăra soarta tarii, Fabricius nu s-a mai despărţit de Antonescu. Era mai mult la Preşedinţie, pentru a primi ultimele informaţii, decât la Legaţie. Permanent agăţat de telefon, trimitea rapoarte peste rapoarte Ministerului de Externe, Cancelariei Reichului şi şefilor militari care îi cerea lămuriri. Fabricius zugrăvea situaţia din România în culorile cele mai negre. Se poate ajunge la război civil. În mişcare s-a infiltrat un mare număr de agenţi comunişti care provoacă dezordini şi atâta la revolta contra sefului statului. Intervenţia armatei germane este neapărat necesara pentru a se pune capăt tulburărilor. Altminteri, este periclitata însăşi securitatea Reichului în România, ca baza operativa pentru proxima campanie din Balcani.

Fara îndoiala ca Hilter, în fata acestor cereri repetate ale lui Fabricius de a veni în ajutorul lui Antonescu, a fost pus într-o situaţie grea. Alte surse informative nu avea, decât ceea ce-i raporta ministrul lui de la Bucureşti, care, la rândul lui, repeta aidoma ce-i spunea Antonescu. Nu era uşor sa ia o decizie atât de grava. Caci una e o răfuială între Antonescu şi Horia Sima şi cu totul altceva sa iei partea lui Antonescu contra legionarilor, care şi ei erau prietenii Germaniei. După lungi şovăieli, răspunsul de la Berlin a venit târziu de tot, spre miezul nopţii, 22 Ianuarie, şi era pe placul lui Antonescu.