16. ULTIMATUMUL LUI HITLER.

Unde ma aflam eu în timpul acesta? Nici pe baricade în mijlocul camarazilor şi nici în vreun centru legionar de comanda al Capitalei. Pierdusem contactul şi cu miniştrii şi căpeteniile Mişcării. Umblam singur din loc în loc, din casa în casa, căutându-mi adăpost pe unde puteam. Ideea mea fixa era sa nu cad în mâna zbirilor lui Antonescu, ştiind ca daca ma prind, ma lichidează în învălmăşeala evenimentelor de atunci. Dar mai important decât aceasta era ca legionarii sa ştie ca sunt în viaţă şi în libertate. Ştiam ce s-a întâmplat cu Căpitanul în 1938, când, din cauza arestării lui, toată mişcarea a fost paralizata.

N-am avut nici un amestec în tulburările din tara. Ultimul meu act politic a fost să-l chem pe Trifa şi să-i cer sa organizeze o manifestaţie de protest contra demiterii Generalului Petrovicescu, Ministrul de Interne. De atunci n-am mai dat nici un ordin, nici verbal ci nici în scris. Rezistenta legionara ce-a urmat contra loviturii de Stat şi apoi ridicarea poporului contra uzurpatorului s-au petrecut spontan şi peste capul meu.

Vagabondajul meu pe străzile Capitalei era extrem de periculos acum. În timp ce în prigoana din 1938 ma plimbam în voie, nefiind decât un ilustru necunoscut venit din provincie, în timpul guvernării sute de mii de oameni îmi văzuseră mutra, fie la manifestaţii fie din ziare. Singura legătură ce-o păstrăm era cu credinciosul Boian. Dar şi legătura cu acesta era un risc, deoarece fiind în timpul regimului nostru Sef al Serviciului de Ordine al Mişcării, era el însuşi căutat de agenţii lui Antonescu.

Pe unde n-am fost în acele trei zile de când am plecat de acasă: 20, 21, 22 Ianuarie 1941? Am avut trei gazde principale: mai întâi am tras la părinţii camaradului Nicolau, care fusese inspector de politie în timpul guvernării noastre, apoi la o familie de unguri pe care o cunoşteam încă din prigoana anului 1938, în strada Dumbrava Rosie Nr. 10; în sfârşit, în casa Doamnei Polihroniade, care locuia împreuna cu mama sa pe Strada Pallade, lângă Calea Moşilor.

Ultima mea gazda a fost la Doamna Polihroniade. Aici a venit în după masa zilei de 22 Ianuarie, Miercuri, Petrascu, cu cererea lui Antonescu, transmisa prin Fabricius, sa întocmesc lista noului guvern. În acea după amiaza, nu se mai auzeau focuri de arma. Părea ca atmosfera s-a liniştit. Dar iată ca în noaptea de 22/23 Ianuarie, Miercuri spre Joi, pe la orele unu sau chiar mai târziu, intra în locuinţa Doamnei Polihroniade Stoicanescu, însoţit de Gunne, îmbrăcat în uniforma de ofiţer german. Gunne era ajutorul imediat al lui Bolschwing, care era seful lui SD (Sicherheitsdienst) din România. Nu mi-a plăcut ca Stoicanescu l-a adus pe Gunne la locuinţa unde ma ascundeam, dar n-am avut ce face. Gunne era sas din Ardeal şi vorbea perfect româneşte. şi Stoicanescu şi Gunne mi-au spus sa merg la sediul SD, unde ma voi găsi mai în siguranţă, deoarece casa lor se bucura de extrateritorialitate şi agenţii lui Antonescu nu pot sa intre în ea. Am acceptat.

Cu maşina lui Gunne am străbătut capitala de la punctul de plecare, aproape de Calea Moşilor, pe unde se afla locuinţa Doamnei Polihroniade, pe nişte străzi paralele cu Şoseaua Stefan cel Mare şi apoi Şoseaua Bonaparte. Nu se vedeau nicăieri soldaţi. În schimb puternice grupuri legionare patrulau pe străzile pustii. Când ne-am apropiat de Şoseaua Bonaparte, am dat cu ochii de un spectacol neaşteptat şi neuitat. Nu-mi venea sa cred. Cordoane de legionari şi cordoane de soldaţi stăteau fata în fata, la un metru distanta unii de alţii. Soldaţii păzeau accesul la Preşedinţie, iar legionarii, străzile care duceau în interiorul oraşului. Trupa avea armele pe umăr, dar fara de a manifesta o atitudine ameninţătoare. Râdeau, glumeau cu legionarii şi îşi ofereau reciproc ţigări. Sunt convins ca daca ar fi primit ordin sa traga, ar fi fraternizat cu legionarii, trecând peste ordinul ofiţerilor lor. În afara de perimetrul Preşedinţiei, armata nu avea altceva în posesie decât Palatul Telefoanelor şi Direcţia Generala a Siguranţei şi Politiilor, pe care o ocupaseră din primul moment prin surprindere. Restul Capitalei era abandonat în mâna legionarilor.

Ajungând la sediul SD, aflător în Parcul Jianu, care se bucura de statut diplomatic, ca şi Legaţia germana, am întâlnit acolo, claie peste grămadă, mai multi miniştri legionari şi căpetenii de-ale Mişcării. Erau concentraţi acolo Iasinschi, Corneliu Georgescu, Papanace, Gârneaţa, Stoicanescu, Biriş şi alţii, în total 11-12 persoane. Cum serviciul german nu dispunea decât de o singura camera libera, dormeau pe podele, unul lângă altul, înveliţi cu paturi, ca şi cum ar fi fost puşcărie. Dar erau bucuroşi ca aveau un refugiu sigur, temându-se ca vor fi arestaţi de zbirii lui Antonescu. Ceilalţi miniştri legionari nu erau aici. Nici Protopopescu, nici Sturdza, nici Constant, nici Cosmovici şi nici Generalul Petrovicescu.

Am stat şi eu în aceeaşi camera moţăind pe un scaun, când pe la orele 4 dimineaţa, Joi, 23 Ianuarie, misterul chemării mele la SD se lămureşte. Nu era vorba de siguranţa mea, ci de o comunicare importanta de la cele mai înalte foruri germane. Apare Neubacher, condus de Bolschwing şi Gunne. Era contractat la fata. Scoate o hârtie şi îmi citeşte un ordin al Führerului, prin care eram somaţi sa încetam orice rezistenta. Nu îmi aduc aminte exact textul ultimatumului lui Hitler, dar l-a înregistrat Sturdza, care venise între timp şi el la locul unde ma aflam. Îl reproduc după cartea lui: „Führerul face apel la patriotismul legionarilor şi insista ca liniştea sa se restabilească cât mai curând. Evenimente importante se pregătesc în aceasta parte a Europei, care necesita ordinea şi liniştea în România. Generalul Antonescu este de acord sa promită ca daca rezistenta legionara încetează imediat, nici un legionar nu va fi urmărit şi Mişcarea nu va fi trasa la răspundere”.

În fata acestui ultimatum, nu mai am alta alegere decât sa ordon încetarea rezistentei şi retragerea legionarilor din instituţiile publice, pe care le deţineau în mod legal.

Împreuna cu Neubacher, am redactat comunicatul de încetare a rezistentei, cu următorul cuprins:

Ordin către toţi legionarii „Pentru împiedicarea vărsării de sânge, pe care noi nu am vrut-o şi care n-a servit decât duşmanilor comuni ai României şi ai Axei, cunoscând ca politica Germaniei şi a Italiei cere condiţii speciale, pe care Mişcarea Legionara le recunoaşte, şi având în vedere ca între Conducerea Statului şi Mişcarea Legionara au început tratative pentru limpezirea situaţiei, ca sa uşurăm mersul acestor tratative, Ordon.

Ca sa înceteze orice lupta.

Legionarii vor părăsi de îndată instituţiile publice ocupate şi vor reintra în viaţă normala.

Cer ca acest ordin sa se execute fara şovăire şi cu cea mai mare stricteţe.

Vreau ca în cel mai scurt timp Tara să-şi reia aspectul normal”.

Horia Sima Bucureşti, 23 Ianuarie 1941, ora 5 dim.

În ceea ce priveşte paternitatea acestui text, prima parte a comunicatului, care motivează de ce trebuie sa înceteze rezistenta, fara sa se pomenească ceva de ultimatumul lui Hitler, a fost dictat în întregime de Neubacher, bineînţeles în germana şi apoi tradus în româneşte. Partea a doua a textului, care începe cu cuvântul „Ordon”, îmi aparţine mie.

Se observa o anumită coincidenta între partea redactata de Neubacher şi ultimatumul lui Hitler. Führerul ne asigura ca daca se executa ordinul de încetare a rezistentei, după promisiunea lui Antonescu, legionarii nu vor avea nimic de suferit. Neubacher merge mai departe asigurându-i pe legionari şi opinia publica ca Conducătorul este dispus la tratative cu Mişcarea pentru limpezirea situaţiei. După cum vom vedea mai departe, aceste promisiuni au rămas „tabula rasa” şi legionarii au intrat într-o noua prigoana. Antonescu nu şi-a ţinut cuvântul dat lui Hitler.

Dar ce facem cu acest comunicat? Întâi trebuia adus la cunoştinţa Conducătorului Statului, pentru a şti ca rezistenta a încetat, sa ia şi el masurile corespunzătoare, retrăgând trupele în cazarma. L-am rugat pe Vasile Iasinschi să-l însoţească pe Neubacher la Preşedinţie si, în prezenta acestuia, să-i predea ordinul meu lui Antonescu. S-au urcat amândoi în maşină, pusa la dispoziţie de amfitrioni, şi după ce au trecut prin mai multe cordoane de soldaţi, au ajuns la Preşedinţie. Aici au fost primiti imediat de Antonescu si, în prezenta lui Neubacher, Iasinschi i-a predat ordinul meu către legionari. Citindu-l, Generalul nu părea să-i fi plăcut modul în care a fost redactat. S-a convenit în aceasta audienta şi termenul în care ordinul de evacuare va fi executat. În capitala, până la 11 dimineaţa, iar în provincie, pentru a avea suficient timp la dispoziţie ca sa fie transmis ordinul până la ultimele unităţi legionare, întreaga zi de 24 Ianuarie. În seara acestei zile, operaţia de evacuare a clădirilor publice trebuia încheiata.

Neubacher a mai rămas cu Generalul, la dorinţa acestuia. Iasinschi s-a retras în cabinetul alăturat, Secretariatul. În timpul când se afla în anticamera, aşteptând ieşirea lui Neubacher, s-a apropiat un ofiţer de el şi l-a rugat să-l urmeze. L-a condus într-o camera, unde l-a dat în paza unor soldaţi. Era arestat din ordinul lui Antonescu. Faptul era odios, caci toate convenţiile internaţionale sunt unanime pentru a respecta persoana solului. Dar Generalul avea alte concepţii despre onoare şi demnitate. Când a ieşit Neubacher din cabinetul Generalului şi nevăzându-l pe Iasinschi, a întrebat de el. I s-a răspuns ca a fost reţinut pentru anumite explicaţii. Neubacher, pe un ton extrem de violent, a protestat, spunând ca el nu pleacă fara Iasinschi. Antonescu n-a avut încotro şi a dat ordin ca Iasinschi sa fie pus în libertate. Iasinschi venise la Preşedinţie cu garanţia lui Neubacher si, în afara de aceasta, Neubacher reprezenta în acel moment guvernul german. Sub ocrotirea lui Neubacher, trecând din nou prin cordoane de soldaţi, Iasinschi a putut reveni în siguranţă la sediul SD, unde ne-a povestit indignat ce era sa i se întâmple.

După întoarcerea lui Iasinschi, am luat dispoziţiile necesare ca ordinul de evacuare al clădirilor publice sa ajungă în cea mai mare graba la cunoştinţa legionarilor. Sturdza şi Biriş s-au dus cu ordinul meu la Prefectura de Politie ci la Prefectura Judeţului Ilfov, unde erau concentraţi sute de legionari. Ordinul a fost transmis şi prin posturile de radio şi a apărut şi într-o ediţie speciala a ziarului Cuvântul.

Hotărârea mea a fost dictata nu numai pentru a da curs ultimatumului lui Hitler, ci şi de teama de a nu se produce ciocniri între soldaţii germani şi legionari. Situaţia se prezenta extrem de grava. Ordinul lui Hitler a fost transmis şi Misiunii Militare Germane din România, iar aceasta, la rândul ei, l-a comunicat tuturor unităţilor germane din România, cu indicaţia să-l sprijine pe Generalul Antonescu contra „rebelilor”. Dar nu era vorba numai de un sprijin demonstrativ, ci trupele germane erau autorizate sa facă uz de arme, daca vor întâmpina rezistenta la evacuarea clădirilor. Ne închipuim ce s-ar fi întâmplat daca s-ar fi ajuns la încăierări între soldaţii germani şi legionari, cazând şi ceva morţi de-o parte şi de alta. Ce imensa satisfacţie pentru Antonescu! Era argumentul suprem de care se putea servi pentru a dovedi guvernului german ca Mişcarea este subminata de agenţi comunişti şi ca trebuie luate contra ei cele mai aspre masuri. Ar fi fost finalul glorios al „epopeii” antonesciene contra Mişcării, care a început la 20 Ianuarie, cu destituirea Generalului Petrovicescu.