17. UN ACT DE OCUPAŢIE.

Ultimatumul dat de Hitler Mişcării Legionare si, paralel, ordinul transmis armatei germane din România sa intervină în favoarea lui Antonescu, la nevoie făcând uz de arme, echivala cu un act de ocupaţie a tarii noastre. În multe oraşe ale tarii, armata germana a intrat efectiv în acţiune, asumându-şi rolul sa preia instituţiile publice din mâna legionarilor şi sa le predea autorităţilor militare romaneşti. La Timişoara, Arad, Deva, Sibiu, Tulcea şi alte localităţi, ofiţeri germani s-au prezentat în ziua de 21 ianuarie în fata legionarilor, deţinători legali ai administraţiei, şi i-au somat sa părăsească clădirile. Evident, ca aceştia, având cunoştinţă de ordinul meu de încetare al rezistentei, s-au retras imediat.

Ce făcea Hitler cu aceasta decizie? Smulgea puterea din mâna legionarilor, care erau pe punctul sa câştige victoria asupra agresorului, şi i-o trecea Generalului Antonescu, unicul responsabil de haosul creat în tara. Pe punctul de a capitula, acesta câştiga partida, gratie intervenţiei de ultima ora de la Berlin.

Faptul era deosebit de grav din punctul de vedere al suveranităţii naţionale. Avizat în ultima instanţă la ajutorul lui Hitler, Antonescu accepta intervenţia unei puteri străine în afacerile interne ale României, exclusiv în beneficiul sau personal, pentru a-şi salva „tronul” care se clătină.

De pe timpul turcilor şi al invaziilor ruseşti, poporul roman n-a trăit un moment de mai mare umilinţa naţională ca aceasta. O putere străină este chemata „sa facă ordine” în România, aşa cum pe vremuri diferiţii pretendenţi la domnie se adresau Porţii Otomane, cerându-i să-l alunge pe principele existent şi a-i înscăuna pe ei la cârma tarii. La aceasta degradanta postura s-a redus „patriotismul” lui Antonescu. Preţul ce-l plătea, pentru a-şi asigura exerciţiul puterii în România, era uriaş, caci însemna înstrăinarea independentei naţionale, chiar pentru acest scurt interval. Generalul însuşi recunoaşte în cartea Pe Marginea Prăpastiei ca, în timpul acestor tulburi, s-a simţit ocrotit de „umbra marelui Führer”, umbra ce nu era tocmai umbra, pentru ca în acele momente se aflau pe solul României 20 de divizii germane.

După 24 Ianuarie 1941, Conducătorul a suferit o brusca scădere a prestigiului şi personalităţii lui în raport cu Reichul German. De unde în toamna, Antonescu era lider nediscutat al poporului român şi partener al lui Mussolini şi Hitler, acum a decăzut în categoria mizerabila de vasal al Führerului. El nu mai avea vreun cuvânt de spus decât doar sa asculte şi sa execute toate masurile ce i se ordonau de la Berlin în domeniile politic, economic şi militar, ştiind prea bine ca nu se menţine la putere decât exclusiv din gratia lui Hitler.

Poziţia lui Antonescu a devenit şi mai precara în raport cu Berlinul, prin azvârlirea în opoziţie a Mişcării Legionare. O mişcare puternica de o jumătate de milion de suflete nu poate fi ţinută la pământ decât printr-o permanenta represiune şi care nu se putea realiza fara de asistenta permanenta a guvernului german şi a reprezentanţilor lui din România.

Dincolo, în Germania, se afla grupul legionar de refugiaţi. P e acesta îl ţinea Hitler în rezerva pentru o eventuala necesitate politica ce s-ar ivi în România, dar şi ca o permanenta ameninţare contra lui Antonescu, daca acesta ar încerca sa iasă de sub tutela Berlinului. Prins ca într-un cleşte, libertatea de manevra a Generalului a fost redusa la minimum. Din om liber, stăpân pe o tara care-l asculta şi-l iubea, Generalul a devenit un prizonier al Reichului, nemaiputând reprezenta cu demnitate interesele neamului nostru.