Pentru a pătrunde în esenţa evenimentelor de la 21-23 Ianuarie 1941, trebuie sa luam în considerare forţele care în acel moment s-au coalizat, pentru a provoca dărâmarea Statului Naţional-Legionar.
Un front anti-legionar, întins şi puternic, s-a închegat în săptămânile care au premers loviturii de Stat. România nu putea fi scoasa în acel moment din Axa – armata germana era în România, iar Antonescu semnase Pactul Tripartit – dar se putea slabi baza operativa a Axei la Bucureşti, prin ruptura Generalului de Mişcare. Odată acest succes iniţial obţinut, Generalul putea fi uşor manevrat mai târziu de aceleaşi forte, din motivele pe care le-am expus în capitolul precedent.
Formidabila coaliţie îşi avea centrul de greutate în străinătate, sprijinindu-se în interiorul tarii pe serviciile secrete ale Angliei, Statelor Unite şi Uniunea Sovietica. Îngloba apoi partidele politice, resturile cadrelor carliste şi puternicele organizaţii evreieşti. Liderii partidelor naţional-ţărănesc şi liberal, surprinşi de amploarea biruinţei legionare şi speriaţi de moartea violenta a lui Iorga şi Madgearu, cereau Generalului sa puna capăt anarhiei din tara, plângându-se ca le ameninţă propria lor viaţă. Resturile cadrelor carliste stăteau la pânda, aşteptând momentul să-şi ia revanşa. Cât îi priveşte pe evrei, aceştia îşi vedeau zguduita dominaţia lor economica din România, dar mai ales se temeau de represalii sângeroase din partea legionarilor, ca răzbunare pentru participarea lor – via Elena Lupescu – la asasinarea lui Corneliu Codreanu şi apoi la baia de sânge din noaptea de 21-22 Septembrie 1939. Preşedintele Comunităţii Evreieşti, Filderman, era adeseori primit în audienta de Antonescu, cerându-i acestuia masuri de protecţie a populaţiei evreieşti contra „exceselor” legionare. Am arătat în capitolul anterior cât de putin întemeiate erau reclamaţiile acestuia, iar cât priveşte vărsări de sânge în populaţia evreiasca, ele n-au existat în perioada guvernării noastre.
Arcul monstruoasei coaliţii mergea mai departe acaparând şi anturajul lui Antonescu, unde a găsit un mediu favorabil, din cauza mănunchiului de intriganţi din jurul Preşedinţiei. Elementele agreate de Antonescu îl aţâţau din toate puterile pe acesta ca sa se separe de Mişcare „caci toată tara e cu el”.
Mai rămânea sa fie captata şi piesa principala, Conducătorul Statului, pentru ca sa se producă ciocnirea cu Mişcarea.