3. Opacitatea germană
Toată aceasta formidabila coaliţie anti-legionara ar ti fost sortita înfrângerii, daca nu i-ar fi venit într-ajutor un aliat nesperat, însăşi Germania naţional-socialista.
Ca sa înţelegem comportamentul uluitor al lui Hitler în conflictul dintre Antonescu şi Mişcare, trebuie sa examinam încă odată tendinţele politice fundamentale ale celui de-al Treilea Reich şi apoi sa luam în considerare şi mecanismul de guvernare al acestui Stat, adică prin ce filiera treceau şi se rezolvau toate problemele lui de ordin intern şi extern.
Hitler se găsea în acel moment în apogeul puterii lui. Succesele neîntrerupte ce le-a obţinut până atunci, în special scoaterea din lupta a Franţei în şase săptămâni, i-a întărit convingerea în misiunea lui istorica providenţiala. Maşinii de război germane nu-i poate rezista nici o putere. Chiar în ce priveşte Rusia, el credea ca va fi suficienta o campanie de trei luni ca sa o puna în genunchi. Daca şi înainte Hitler era greu de abordat pentru a accepta dialogul şi a ajunge la soluţii de compromis în fata unui litigiu, acum devenise intratabil. El dicta soluţiile şi nu le negocia. Stăpânit de aceasta mentalitate de satrap, micile puteri europene nu mai reprezentau decât o importanta secundara pentru planurile lui de reorganizare a Europei. Orice soluţie ar fi dat conflictelor de interese ce se iveau între naţiunile europene, ele nu puteau sa altereze finalul victorios al războiului purtat de Germania şi atunci va triumfa şi ideea unei noi ordini pe continent, dominate de cel de-al Treilea Reich. Din aceasta perspectiva, nici România nu putea fi tratata altfel. Cauza ei aparţinea ansamblului de probleme şi interese pe care le va rezolva Hitler în conformitate cu Weltanschauung-ul sau, la momentul oportun.
Trecând la mecanismul de guvernare al celui de-al Treilea Reich, constatam ca el se baza exclusiv pe voinţa lui Hitler, care lua în ultima instanţă toate deciziile importante. Dar ca sa rezolve problemele ce se iveau în cursul guvernării, era avizat şi el la informaţiile ce le primea. şi în acest punct constatam un alt aspect negativ al puternicului Reich German. Serviciile informative germane nu erau la înălţimea celor străine. Erau enorm diversificate, dar lipsea o oficina centrala care sa le coordoneze. Hitler se pierdea în hatisu1 de informaţii ce le primea din toate părţile şi lua hotărâri greşite. Nu trebuie uitate apoi profundele infiltraţii anglo-americane şi sovietice în sânul acestor servicii, care atingeau chiar centrii vitali ai Statului. Este astăzi un fapt bine verificat ea nu numai Abwehr-ul, ci şi Marele Stat Major şi chiar Ministerul de Externe şi aveau agenţii lor străini, bine plasaţi chiar în vârful acestor instituţii.
Primind din România informaţii ostile Mişcării, pe diferitele canale informative, dintre care unele erau corupte de inamic, Hitler începuse sa creadă în ele. Pe de-o parte îl vedea pe Antonescu omul ordinii; pe de alta parte, Mişcarea, o adunătură de elemente anarhice, de speţa SA, din perioada Rohm. Amintirile sumbre din 1934 îl obsedau şi-l împiedicau sa vadă realitatea din România, o conspiraţie inversa, care urmarea sa slăbească poziţiile germane din sud-estul european.
Dar cu toate aceste deficiente de guvernare, e greu de înţeles decizia lui Hitler de a se asocia cu Antonescu la acţiunea de nimicire a Mişcării. Caci prigoana îndurata de noi sub Antonescu n-a durat o luna, doua, trei, ci ani de zile. Practic n-a încetat niciodată. E imposibil ca în atâţia ani Hitler sa nu fi aflat adevărul, sa nu fi descoperit cine e agresorul şi cine sunt victimele.
Si atunci trebuie sa presupunem ca a fost ceva mai mult din partea lui Hitler, un gând mai ascuns. N-a fost nici persoana lui Antonescu care l-a impresionat, nici eventualele noastre greşeli, nici ostilitatea lui Fabricius, nici mulţimea de informaţii deformate prin prisma agenţilor străini. Era ceva mai mult. Probabil ca îi convenea lui Hitler ca Mişcarea Legionara sa fie îndepărtată de pe scenariul politic al României, pentru ca sa nu impieteze cu exuberanta ei naţionalista asupra rolului ce trebuie să-l joace Germania în sud-estul european. Legiunea era un partener incomod, în timp ce Antonescu o figura tranzitorie, care putea fi uşor dominat la sfârşitul războiului.
