13. CONVOCAREA FORULUI LEGIONAR.

Chestiunea ridicata de cei doi Antonescu – predarea şefiei Legiunii – era mult prea grava ca sa o pot rezolva singur, fie cedând presiunilor, fie refuzând sa le fac pe plac. şi atunci m-am decis sa convoc la Preşedinţie Forul Legiunii – instituţie creata în vara anului 1940 – cu scopul sa se pronunţe asupra ultimatumului antonescian. aşa se face ca, paralel cu dezbaterile Consiliului de Miniştri, a început şi Forul sa delibereze.

N-au fost discuţii sistematice în cadrul Forului, ci schimburi de păreri pe grupe. Până la urma membrii Forului s-au amestecat cu miniştrii, formând un singur corp şi discutând împreuna. Între biroul meu şi sala unde se ţineau şedinţele Consiliului de Miniştri era un continuu du-te-vino.

Starea de spirit era ostila proiectului antonescian. Atât miniştrii legionari, cu excepţia opiniei separate a Profesorului Protopopescu, cât şi membrii Forului considerau inacceptabila pretenţia Generalului de a lua conducerea Legiunii. Totuşi nu s-a ajuns la acel moment critic, când trebuia sa i se spună răspicat lui Antonescu punctul de vedere al Forului. Se evita luarea unei poziţii clare atât din partea noastră cât şi din partea grupului antonescian, tocmai pentru a nu se ajunge la o ruptura. Discuţiile lâncezeau şi metoda întrebuinţată de unii şi de alţii era persuasiunea. Ica Antonescu, ca purtător de cuvânt al Generalului, mereu stăruia pe lângă unul sau altul din For şi din Guvern ca sa i se dea Generalului satisfacţia ceruta. Ai noştri se angajau în discuţii contradictorii cu Ica Antonescu, explicându-i de ce Mişcarea nu poate renunţa la postulatul conducerii proprii. Trebuie reamintit ca în timpul acestor tratative, Preşedinţia Consiliului de Miniştri era înţesată de trupe, încât noi eram virtual prizonierii Generalului. În aceste condiţii, opiniile nu se puteau exprima în toată libertatea şi s-au produs chiar clătinări neexprimate în rândurile noastre. Nu ne aflam într-o situaţie comoda.

Trebuia sa rezistam pretenţiilor antonesciene sub ameninţarea baionetelor. Antonescu folosindu-se de teama ce ne-ar putea-o inspira o intervenţie militara, conta pe masacrarea nervilor noştri, iar noi speram ca prelungindu-se rezistenta noastră, va renunţa la proiectul sau absurd. Criza se prelungea fara nici o perspectiva de a ie ajunge la o soluţie. Toată după amiaza de 27 Noiembrie s-a consumat în aceasta hărţuială. Niciuna din parti n-a cedat.

Victor Silaghi, care se afla la Preşedinţie, mi-a semnalat mişcări de trupe în capitala. Atunci ne-am luat şi noi anumite masuri de paza. S-a dat alarma în capitala şi corpurile legionare au fost mobilizate pe la sediile lor. Un grup de 17 legionari înarmaţi din Corpul Răzleţi, sub conducerea lui Ilie Niculescu, au reuşit sa pătrundă la Preşedinţie, stând de veghe în aripa rezervata birourilor mele. În modul acesta aveam impresia ca nu suntem total la discreţia Generalului, daca acesta ar încerca sa ne aresteze.

De fapt temerea noastră nu era justificata. Generalul în momentul acela nu se gândea la o lovitura de forţa contra noastră, ci luase aceste masuri pentru propria lui apărare. Anturajul lui îi cultiva sistematic teama ca va fi ucis de legionari. După Jilava, lumea din jurul lui a reluat ofensiva cu şi mai mare putere, convingându-l ca viaţa i-ar fi în pericol. şi ca urmare, ocuparea militara a Preşedinţiei. Era o arma cu doua tăişuri, caci prezenta soldaţilor în incinta Preşedinţiei constituia şi un mijloc de intimidare a conducătorilor legionari concentraţi aici.