18. LA CÂMPINA

„O nenorocire nu vine niciodată singura”, zice proverbul. Atâta ar mai trebui acum sa fie ucis şi Marin Stănescu, un bun prieten al lui Mihai Antonescu, coleg de Universitate cu el.

Am ajuns la Câmpina pe la unu noaptea. Locuinţa Prefectului era păzită de jandarmi. Când a văzut Marin Stănescu ca o maşină se opreşte în fata casei lui, a crezut ca i-a sunat ceasul din urma. Fusese şi el informat ca se pregăteşte suprimarea lui şi de aceea a cerut Legiunii de Jandarmi să-i trimită câţiva soldaţi de paza. Aceştia patrulau prin curte.

Cei din casa – Marin Stănescu cu sotia lui – nu vroiau sa ne lase sa intram. Abia după ce s-a legitimat Biriş, au deschis usa. Văzându-mă şi pe mine, s-a liniştit. I-am explicat de ce ma găseam pe Valea Prahovei, în speranţa ca îi pot salva pe Iorga şi Madgearu, care au fost sechestraţi de legionari necunoscuţi. Aflând la Ploieşti ca se găseşte şi el în pericol, am pornit în goana spre Câmpina spre a-l lua sub ocrotire. M-am oferit sa dorm în noaptea aceea în casa lui, împreuna cu însoţitorii mei, spre a nu se întâmpla ceva rau. A acceptat şi ne-a găzduit cu toată bucuria. Ne-a dat ceva cald de băut şi nişte scaune pe care sa moţăim. Nici el nu primise vreo ştire până atunci despre soarta lui Iorga şi Madgearu.

La scurt interval după intrarea noastră în vila Prefectului, jandarmii au semnalat o maşină suspecta, care trecuse încet prin fata casei în direcţia Sinaia şi apoi s-au întors şi au luat-o spre Ploieşti. Sa fi fost aceasta echipa care ridicase pe Iorga? Nu puteam înţelege ce vroiau oamenii aceştia şi cu Prefectul? Este adevărat ca Marin Stănescu nu era legionar şi chiar avusese oarecari fricţiuni cu organizaţia locala, dar de aici până a-l suprima, e o distanta. Numai nişte descreieraţi sau agenţi provocatori puteau sa plănuiască uciderea lui. Nu stiu nici până astăzi în ce măsură informaţia era adevărată, dar în atmosfera de atunci, când echipa-fantoma circula pe Valea Prahovei, nimic nu-mi părea imposibil.

Abia ne aşezasem la masa, pentru a gusta ceva, şi suna telefonul. Era Legiunea de Jandarmi, care-l anunţa pe Prefect ca s-a găsit cadavrul Profesorului Iorga pe teritoriul comunei… Probabil ca de abia acum se comunicase ştirea şi la Bucureşti, la Preşedinţie. Despre Virgil Madgearu lipsea încă orice urma.

Desi numai aveam nici o speranţă sa fie Iorga în viaţă, totuşi oficializarea morţii lui, ştire ce se va afla mâine în toată tara, mi-a dat un nou soc.

Am petrecut restul nopţii pe scaune, în aşteptarea confirmării celeilalte vesti cutremurătoare. N-am închis ochii, aşteptând sa sune din nou telefonul. Când s-a făcut bine ziua, Prefectul mi-a confirmat ca s-a găsit şi cadavrul lui Madgearu.

Nu mai aveam nimic de făcut pe Valea Prahovei. Misiunea mea de salvare a lui Iorga şi Madgearu nu reuşise din cauza unor circumstanţe adverse. Acuma nu mai rămânea altceva de făcut decât sa ma întorc în Bucureşti, pentru a înfrunta un nou uragan de mânie al Generalului Antonescu.