25. SOARTA LUI IORGA.

Scrisoarea adresata de Capitan lui Iorga se încheie cu cuvintele: „Dar de acum şi până voi închide ochii, Domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi”.

Finalul acesta dramatic da naştere la următoarele reflecţii: întâi, Corneliu Codreanu prevedea ca va muri înaintea lui Iorga, răpus de duşmanii lui, desi era mult mai tânăr decât el; în al doilea rând, îl considera un ticălos şi de la aceasta judecata nu se va abate până va închide ochii.

Ultimele cuvinte ale Căpitanului, privind valoarea politica şi morala a Profesorului Iorga, au apăsat greu asupra destinului acestuia. A fost ca o sabie a lui Damocles, care atârna deasupra capului sau în cei doi ani ce i-a mai trăit, până ce s-a abătut asupra lui, în noaptea de 27/28 Noiembrie.

Cei ce l-au răpus, nu şi-au dat seama sa sunt instrumentele unei justiţii iminente. Caci faptele rele se plătesc chiar în lumea aceasta. Ei au acţionat exclusiv mânaţi de ideea răzbunării. Din punct de vedere politic, ne-au creat imense daune, dar din perspectiva unei dreptăţi meta-istorice, Iorga şi-a meritat soarta.

Îndată după moartea lui, un cor interminabil de lamentaţii, venite din cele mai felurite sectoare, considera dispariţia lui Iorga ca o pierdere ireparabila pentru ştiinţa, ca un act sălbatic al unor barbari, îndreptat contra culturii romaneşti şi contra culturii universale. Nimic de zis din aceasta perspectiva. şi noi îl respectam pe marele istoric Nicolae Iorga şi regretam sfârşitul lui tragic.

Dar animatorii acestei campanii, care nu se limitează la făptuitori, ci se extinde asupra întregii mişcări, săvârşesc în mod voit şi conştient o substituire de activităţi în persoana Profesorului. Iorga n-a fost numai o glorie a ştiinţei româneşti, în fata căruia ne închinam cu veneraţie, ci şi un om politic. Nu trebuie sa se confunde cele doua aspecte ale personalităţii lui. Ca om politic, Iorga a avut meritele lui şi mari merite, susţinând rezistenta poporului roman în perioada critica a războiului din anii 1916-1918, de pe urma căruia ne-am realizat unitatea naţională. Nimeni nu-i contesta acest trecut. Acţiunea lui politica, după înfăptuirea României Mari, între cele doua războaie a fost mai putin lăudabilă. A renegat naţionalismul sau anterior, în care a debutat în 1906, şi a intrat cu trup şi suflet în mocirla politicianismului român. A prezidat catastrofala guvernare din anii 1931-1932, pentru a-şi încheia cariera politica în uniforma de Consilier Regal al dictaturii carliste. Numit ministru, s-a pretat la odioasa înscenare, pusa la cale de Armand Călinescu, acceptând să-l dea în judecata pe Corneliu Codreanu, pentru presupuse insulte aduse unui înalt funcţionar al Statului (Vezi procesul Căpitanului).

În noaptea de 27/28 Noiembrie, trebuie clar precizat, n-a fost ucis marele istoric Nicolae Iorga, ci execrabila figura a omului politic Nicolae Iorga.

Nicolae Iorga a făcut parte din galeria celor „trei mari ai crimei” contra Căpitanului şi a generaţiei noastre. Au fost trei personaje sinistre care au prezidat asasinatele colective din 30 Noiembrie 1938 şi 21 Septembrie 1939: Elena Lupescu, Armand Călinescu şi Nicolae Iorga. În acest trio al crimei, Iorga şi-a rezervat dreptul „sa prelucreze” opinia publica. Cu marele lui prestigiu în lumea intelectuala, prin gazeta Neamul Românesc, a dezlănţuit o violenta campanie de presa, sub propria lui semnătura, contra lui Corneliu Codreanu, care n-a slăbit nici o clipa până ce nu l-a văzut mort. Cu o perseverenta diabolica, cu o furie de om posedat, zi de zi, a împroşcat cu venin nobila figura a lui Corneliu Codreanu, justificând represiunea regimului. Sigur ca intelectualitatea tarii, mai ales modestii oameni din provincie, avocaţi, medici, preoţi, profesori şi învăţători, au fost impresionaţi de acest torent de incriminări şi invective, care ieşeau din pana neodihnita a profesorului. Daca ataca Iorga şi cu atâta înverşunare, „trebuie sa fie ceva la mijloc”…şi în timp ce Iorga se bucura de libertate şi de protecţia regimului, pentru a-şi debita inepţiile şi calomniile ieşite din imaginaţia lui fertila, biciuita de ura contra Căpitanului, acesta zăcea în închisoare, iar mişcarea redusa la neputinţa, cu căpeteniile în lagăre, iar cei rămaşi nearestati, neputând raspunde sub nici o forma din cauza aparatului de teroare, care îi urmarea zi şi noapte, şi a cenzurii, care împiedica sa apară orice rând ce l-ar contrazice pe „marele” nostru istoric şi apostol al neamului.

Iată cavalerismul lui Iorga, iată curajul lui, iată nobleţea lui spirituala! Iată cu ce arme lupta el, nedemne, nu de cineva care pretinde ca aparţine elitei intelectuale a tarii, ci de omul de pe strada, care mai are sentimentul omeniei. Nici o posibilitate de replica. Toată tara stătea muta, cu calusul la gura. Odată angajat pe acest drum, nu s-a mai oprit până ce nu şi-a văzut rivalul răpus. Caci vedea în Capitan un obstacol în cariera lui politica, un individ care-i furase tineretul tarii. El care era învăţat sa fie aplaudat de studenţime, acum nu mai avea audienta în sânul ei din cauza acestui „demagog” şi „criminal”.

Deci lucrurile trebuie puse la punct. Nicolae Iorga, ce-a căzut în noaptea de 27/28: Noiembrie, trebuie proiectat în dimensiunea lui politica, şi în dimensiunea lui politica reala, ca unealta odioasa a Regelui Carol şi co-raspunzator la toate crimele acestuia şi la nenorocirile ce s-au abătut asupra tarii.

Fireşte ca Iorga mai putea da o contribuţie în cadrul istoriei naţionale şi universale, dar nu trebuie uitat ca avusese la dispoziţie 50 de ani de creaţie plenara. Îşi împlinise rostul vieţii pământeşti, ca istoric şi om de cultura. Specialiştii în tânguirea lui Iorga ar trebui să-şi rezerve ceva din emoţiile şi indignarea lor şi pentru a deplânge sutele de tineri, ucişi în floarea vârstei sub dictatura carlista şi sub oblăduirea spirituala a maestrului. E o făţărnicie monstruoasa să-l plângi numai pe Iorga şi sa uiţi o întreaga generaţie, care, daca ar fi trăit, cine ştie câte personalităţi de talia lui Iorga n-ar fi dat în toate domeniile culturii. Talente abia înmugurite au fost secerate fara mila de brutele de jandarmi şi poliţişti. Problema trebuie judecata în ansamblul ei şi nu limitata la Nicolae Iorga, care a fost un pisc al culturii dar şi un pisc al mişeliei omeneşti. Trebuie sa ne gândim şi la marii dispăruţi ai generaţiei noastre, Polihroniade, Tell, Craja, Cotiga, Belgea, Puiu Gârniceanu, Iordache Nicoară şi alţii, cărora li s-a umplut gura cu pământ înainte de a împărtăşi lumii comoara sufletului lor.

În Asasinatele de la Jilava, carte apărută în timpul dictaturii antonesciene, este o fotografie a lui Iorga, a cadavrului lui Iorga, prezentata în aşa fel încât sa apară pe primul plan capul lui enorm cu barba însângerata. Când am văzut aceasta fotografie, m-a izbit asemănarea cu o alta fotografie, a unui alt istoric, Vasile Christescu, ucis în 26 Ianuarie 1939 de agentul de politie Otto Reiner. Ca sa sperie lumea, Armand Călinescu lăsase sa apara aceasta fotografie în ziare. Vasile Christescu era fotografiat în aceeaşi poziţie, eu capul atârnat în jos şi doua pârâiaşe de sânge se prelingeau din coltul gurii.

Oare contemplând aceasta fotografie, nu s-o fi gândit Iorga la pierderea ce-o suferă cultura româneasca prin asasinarea mişeleasca a acestui strălucit elev al lui Pârvan, care se făcuse cunoscut în lumea ştiinţifică printr-o serie de lucrări de mare valoare?

Referindu-ne la faimosul comentariu al lui Talleyrand, împuşcarea lui Iorga n-a fost o crima, în sensul ordinar la cuvântului, ci o EROARE. Ceea ce fireşte, e mai mult decât o crima. În mod normal, Iorga ar fi trebuit sa figureze în fruntea listei marilor criminali ai erei carliste şi să-şi primească pedeapsa cuvenita. Am evitat să-l aşez acolo unde trebuia, tocmai pentru ca mi-am dat seama de complicaţiile politice ce s-ar putea ivi de pe urma arestării lui Iorga. Lumea avea prea mult în minte figura lui de savant ca să-şi poată da seama de raul ce l-a făcut naţiei. El avea o dubla fata: aceea ce mare istoric, şi aceea, formata din umbrele şi petele omului politic, mai putin cunoscuta.

Ceea ce eu am înţeles de la început, n-au înţeles Boeru şi însoţitorii lui. Uciderea lui Iorga a oferit duşmanilor noştri o arma de mare eficacitate, cu care au tras în Mişcare şi pe care n-au mai lăsat-o din mâini nici până astăzi.