3. ANTONESCU VROIA SĂ-I SALVEZE PE ASASINI.

În criteriul ce ni l-am fixat pentru arestarea şi judecarea criminalilor care au ucis floarea tineretului român sub regimul carlist, am dat dovada de cea mai mare moderaţie şi umanitate. Cum am scris în lucrările anterioare (Cazul Iorga-Madgearu şi Era Libertăţii), din cei aproximativ 500 de slujbaşi ai Statului implicaţi în aceste crime, ne-am limitat la principalii vinovaţi, adică la acei care nu numai ca au patronat aceste înspăimântătoare vărsări de sânge, dar care aparţineau nucleului central al acestui regim scelerat, formând angrenajul lui intim şi fiind corespunzători la toate actele lui. Numărul acestora, după calculele noastre nu trecea de o suta, iar în ultimele zile, înainte de dezgroparea Căpitanului, nu se găseau închişi la Jilava decât abia 64 de deţinuţi. Comparând cu pierderile noastre, aceştia nu reprezentau decât aproximativ a cincea parte din totalul celor ucişi sub Carol. Nu mai vorbim de valoarea intelectuala şi politica a fruntaşilor generaţiei noastre, care au căzut în hecatombele de la Vaslui, Râmnicu-Sarat, Miercurea-Ciuc şi Braşov, şi care nu poate avea nici o compensaţie.

În lucrările acestea, am explicat motivele pentru care ne-am purtat atât de mărinimos cu foştii noştri duşmani, neurmarind o răzbunare oarba, ci un act de dreptate istorica, ce urma sa se realizeze pe calea justiţiei.

Dar iată ca la începutul lunii Noiembrie ma înfrunt cu un alt General, care-şi schimbase atitudinea cu 180 de grade, nevrând nici pe aceştia 64 să-i pedepsească aşa cum trebuia, pe măsură uriaşelor lor crime. De unde înainte vreme, de cate ori se întorcea de la un act de înhumare a legionarilor, cutremurat de cele ce văzuse, de mulţimea de cruci, îmi spunea: „am să-i pedepsesc pe aceşti ticăloşi de-o sa ma pomenească istoria!”, acum, nu tulburat, dar vădit încurcat, nu ştia cum să-mi comunice noua versiune a severităţii lui: „Domnule Sima, am să-i pedepsesc pe cei vinovaţi cu toată străşnicia, dar nu vreau sa vărs sânge”.

Am rămas împietrit. Fara a-l contraria direct, i-am răspuns ca printre cei închişi la Jilava s-ar găsi elemente mai putin vinovate, care aparţineau organelor inferioare de execuţie şi cărora li s-ar putea eventual aplica circumstanţele atenuante, dar în nici un caz nu ar putea fi cruţaţi de pedeapsa capitala un Bengliu, un Marinescu sau Generalul Argeseanu, care au dat ordinele de execuţie a legionarilor. I-am explicat ca luându-se o astfel de decizie, s-ar produce în Mişcare tulburări de nestăpânit.

Generalul Antonescu a mârâit ceva, nemulţumit de răspunsul meu, şi n-a mai continuat discuţia. Cum mi-am dat seama mai târziu, interesul lui era sa fie salvaţi tocmai marii criminali şi putin îi pasa daca ar fi pierit nişte agenţi de politie sau jandarmi. M-am despărţit de el cu speranţa ca opunându-i un „non possumus” categoric dorinţei lui „de a nu se varsa sânge”, va reveni la realitate.

Dar n-a fost asa. El şi-a tors mai departe firul complotului sau de a-i salva de la moarte pe marii vinovaţi. Nu m-a mai chemat niciodată ca să-mi ceara părerea asupra soartei deţinuţilor de la Jilava, ştiind probabil ca se izbeşte de un zid de intransigenta. În schimb s-a folosit de serviciile ce i le putea aduce cauzei susţinute de el tocmai Comisia de Ancheta. Aceasta Comisie era un organ de instrucţie înzestrat cu ample puteri, putând sa decidă atât asupra arestărilor, dar şi asupra eventualelor eliberări. Generalul nu apărea nicăieri, nu intervenea direct în lucrările Comisiei de Ancheta, nu va cere direct eliberarea vreunui deţinut, dar, în schimb, prin influenta ce o exercita asupra Comisiei, va putea sa dea un alt curs instrucţiei.

De îndată ce au simţit membrii Comisiei de Ancheta ca Seful Statului nu mai e dispus sa procedeze cu rigoare contra asasinilor, au slăbit şi ei frânele, inversând întreg sensul procesului: în loc de a continua cu aceeaşi energie ancheta celor vinovaţi, au căutat sa le uşureze soarta: pe unii să-i scoată de sub orice urmărire a justiţiei, beneficiind de un „non-lieu”, iar pe alţii să-i puna la adăpost de vreo eventuala răzbunare necontrolata a legionarilor.

Am explicat pe larg în lucrările precedente, motivele care l-au determinat pe General să-şi schimbe atitudinea:

— Deţinuţii de la Jilava aveau oamenii lor de legătura în anturajul Generalului şi dispuneau de enorme mijloace de corupţie. Despre Generalul Gabriel Marinescu se spunea ca a adunat o avere de sute de milioane de lei rod al diverselor întreprinderi dubioase ce le patrona.

— A mai jucat un rol important în modificarea dispoziţiei sufleteşti a Generalului şi „spiritul de corp”, acel sentiment de solidaritate care leagă pe toţi acei care au purtat cândva o uniforma militara. De fapt, un Bengliu, un Argeseanu, un Gabriel Marinescu, nu mai aveau nimic comun cu armata româna. În schimbul banilor ce i-au primit, milioane de lei, au ucis sute de cetăţeni nevinovaţi, acte ce nu intrau în atribuţiile unei armate naţionale.

Si acum sa trecem în revista scandaloasele decizii ale Comisiei de Ancheta, sub impulsul noii orientări primite de la General:

I. Comisia de Ancheta Criminala hotărăşte scoaterea de sub acuzaţie şi eliberarea de la Jilava a sublocotenentului de jandarmi Cinghita, pentru motivul ca n-ar exista probe de vinovăţie. Ori, legionarii care scăpaseră cu viaţa din masacrul de la Vaslui puteau depune mărturie în fata Comisiei ca sublocotenentul Cinghita, comandase plutonul de execuţie de la Vaslui, unde au fost seceraţi de gloanţele mitralierelor 31 de legionari. Prefectura de Politie a refuzat sa dea curs acestei dispoziţii, caci se săvârşise o eroare grosolana.

II. Comisia de Ancheta ajunge la concluzia ca comisarul Davidescu de la Prefectura de Politie n-ar fi vinovat şi ca trebuie pus în libertate. Ori cercurile legionare ştiau ca comisarul Davidescu participase la asasinarea Nicoletei Nicolescu şi a multor alti legionari ucişi în beciurile Prefecturii de Politie. Un nou conflict cu Prefectura de Politie, care refuza sa ia act de aceasta adresa a Comisiei de Ancheta, caci ar fi însemnat sa puna în libertate un asasin notoriu din perioada carlista.

III. Ca o culme a amabilităţilor arătate de Comisia de Ancheta fata de deţinuţii de la Jilava, în a doua jumătate a lunii Noiembrie, Prefectura de Politie primeşte o adresa a Comisiei, prin care ordona transferarea Generalilor Bengliu şi Marinescu la un Sanatoriu, pentru motive de boala.

Din nou Prefectura de Politie se opune, arătând ca prin aceasta strămutare, paza celor arestaţi nu se mai poate face cum trebuie şi culpabilii pot sa dispară.

În toată aceasta perioada de tensiune cu Prefectura de Politie am fost ţinut în perfecta ignoranta asupra activităţilor mai mult decât suspecte ale Comisiei de Ancheta, realizate sub autoritatea Generalului Antonescu. Dar un om veghea şi se opunea cu îndârjire la toate încercările de salvare ale asasinilor, concertate între General şi Comisie: Colonelul Zavoianu. Lucid şi conştient de ceea ce urmăreşte, el n-a dat curs dispoziţiilor primite de la Comisia de Ancheta. Nu era legal, dar de alta parte, era mai mult decât legal, caci Comisia de Ancheta ignora crimele săvârşite de cei pe care vroia să-i puna în libertate, pentru ca nu binevoise sa asculte mărturia legionarilor, care trecuseră prin aceasta catacomba şi puteau să-i indice cu precizie pe vinovaţi.

Colonelul Zavoianu şi-a jucat viaţa pentru a destrăma planurile tenebroase ţesute în anturajul Generalului, cu scopul de a-i salva pe asasinii Căpitanului şi a sutelor de legionari.