4. PROCESUL… AD KALENDAS GRAECAS.

Trebuie menţionat de la început şi cu toată claritatea ca interesul mişcării era ca asasinii Căpitanului şi ai fruntaşilor Legiunii sa ajungă în fata unui Tribunal, pentru a raspunde de faptele lor. Dispariţia lor sumara – aşa cum s-a întâmplat – era prematura şi nu convenea programului nostru. Tara vroia sa ştie adevărul până în cele mai mici amănunte. Prin moartea lor, am fost lipsiţi de cunoaşterea exacta a angrenajului crimei: cum s-a organizat complotul pentru suprimarea Căpitanului, ce persoane au participat în linia întâia, cine au fost instigatorii principali la crima, cine a dat ordinele şi pe ce filiera? Ce rol au jucat Elena Lupescu, Armand Călinescu, Ernest Urdareanu şi Nicolae Iorga? Cum l-au influenţat aceştia, în forme şi grade diferite, pe Rege, pentru a-l determina să-şi asume răspunderea acestor înspăimântătoare vărsări de sânge? Câta vreme trăia Armand Călinescu, ştiam ca el este motorul principal al crimei, dar, după căderea lui, cine i-a luat locul? Care a fost consilierul principal al Regelui Carol, determinându-l să-i urmărească fara cruţare pe legionari, punând în joc toată autoritatea Coroanei?

Iată întrebări care au rămas pana astăzi numai parţial desluşite. Daca s-ar fi ţinut procesul, şi un Bengliu, şi un Iamandi, un Argeşanu, ar fi declarat de pe banca acuzaţilor, după toate probabilităţile, ca să-şi uşureze propria lor soarta, ar fi desluşit ultimele vârfuri ale conspiraţiei şi mecanismul prin care se transmiteau deciziile ocultei. Camarila de la Palat avea multe ramificaţii, dar numai câţiva din membrii ei aveau putere de decizie, aparţinând, cum îmi spunea Nicki Ştefănescu „permanentelor Statului”, în realitate, prin brusca dispariţie a delicvenţilor de la Jilava, am fost privaţi de un material politic şi istoric de mâna întâi. În linii mari, procesul crimei a fost înregistrat, dar câte dedesubturi, câte rotite ascunse, câte personaje mai putin cunoscute, dar care au jucat roluri capitale în organizarea masacrelor, n-au fost îngropate odată cu cei împuşcaţi la Jilava?

Este adevărat ca au rămas la dosar declaraţiile făcute de presupuşii culpabili în fata Comisiei de Ancheta Criminala. Dar din acest material, în public n-a pătruns decât fragmente. Nu s-au publicat în ziare decât mici reportaje şi rareori dări de seama mai amănunţite, cum a fost depoziţia plutonierului de jandarmi, Sârbu, care a pus ştreangul la gâtul Căpitanului. În Comisia de Ancheta nu figura nici un legionar, iar Ministrul de Justiţie, Mihai Antonescu veghea cu gelozie ca din declaraţiile făcute la ancheta sa se divulge cât mai putin.

Nu dispunem nici de acest material. Nu ştim ce s-a întâmplat cu el. După expulzarea noastră de la putere, dosarele Comisiei de Ancheta au rămas în păstrarea Ministrului Justiţiei, Mihai Antonescu, care nu le-a dat publicităţii. Regimul antonescian nu mai era interesat sa dezvăluie crimele regimului carlist, fiind avid acum sa descopere cât mai multe probe de vinovăţie contra noastră. Mergând pe urmele lui Carol şi reluând acţiunea acestuia de exterminare a legionarilor, fărădelegile fostului regim au fost lăsate în adormire. Publicarea materialului adunat de Comisia de Ancheta Criminala, ar fi fost, într-un anumit sens, un act de acuzaţie chiar contra regimului antonescian, deoarece Generalul şi anturajul lui au adoptat aceeaşi linie de prigoniri şi asasinate ale regimului anterior, dar cu „alte mijloace”.

Tot atât de putin suntem informaţi daca dosarele Comisiei de Ancheta, după 23 August, au ajuns în mana comuniştilor, sub noul titular al Ministerului de Justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu. Trebuie presupus ca nici ei nu aveau interes sa se cunoască aceste depoziţii, daca au ajuns în posesia lor, deoarece, din perspectiva suferinţelor legionarilor, comuniştii nu se deosebeau întru nimic de predecesorii lor, Carol şi Antonescu, urmărind cu aceeaşi furie distrugerea Mişcării.

De fapt, cei doi Antonescu ţinteau şi mai departe: nu numai să-i salveze pe asasini, dar sa împiedice şi judecarea procesului lor. Daca s-ar fi ajuns la judecata, s-ar fi descoperit conexiuni grave, prin care ar fi fost compromise multe reputaţii politice. Ori, aceste revelaţii, nedorite nici de liberali şi nici de ţărănişti, trebuiau sa fie înăbuşite. Ar fi fost compromişi multi oameni politici, nu ca autori de fapt, ci ca susţinători morali ai crimei. Relaţiile dintre regimul carlist şi clasa conducătoare erau fluide, se întrepătrundeau, formând o ţesătură de complicităţi. Toţi s-au bucurat de moartea lui Corneliu Codreanu. Dovada e ca nu s-a auzit nici un glas de protest după asasinarea lui, nici chiar din partea acelora care credeam ca sunt mai apropiaţi de noi.

Paralel cu aceste decizii ale Comisiei de Ancheta, care arata o suspecta indulgenta fata de vinovaţii aflaţi sub ancheta, am constatat o lipsa de interes din partea Conducătorului ci a lui Mihai Antonescu pentru programarea procesului. Nu se stabilise nici instanţă care să-i judece (noi am cerut un Tribunal Excepţional) şi nici nu se fixase data lui aproximativa. Era ceva neliniştitor. Nu se adusese chestiunea în discuţia Consiliului de Miniştri, nu se vedea nici un semn şi nici o pregătire, anunţându-se ceva referitor la proces. Conducătorul Statului ignora suveran chestiunea.

Întrebându-l pe Mihai Antonescu cam cât ar mai dura lucrările Comisiei de Ancheta, pe la mijlocul lunii Noiembrie, acesta mi-a răspuns ca circa 6-7 luni! El spunea ca trebuie sa treacă prin fata Comisiei toţi foştii prefecţi militari, foştii comandanţi de legiuni de jandarmi şi toţi cei implicaţi într-un mod oarecare în execuţiile legionarilor. Asta însemna convocarea şi audierea a încă vreo câteva sute de persoane. M-am speriat. Daca s-ar fi amânat deschiderea procesului până la terminarea lucrărilor Comisiei de Ancheta, în ritmul preconizat de Mihai Antonescu, asta însemna ca nu se va putea tine înainte de începutul verii. Dar a tine tara în aceasta aşteptare şi încordare atâta timp, putea avea rezultate neprevăzute. Când se produce o revoluţie sau o schimbare radicala în politica tarii şi reprezentanţii fostului regim sunt traşi la răspundere, justiţia trebuie sa intre cât mai repede în acţiune, pentru ca agitaţia sa se curme şi tara să-şi reia respiraţia normala.

„L-am avertizat pe Mihai Antonescu ca cu aceasta metoda se ajunge la rezultate exact contrarii acelora dorite de noi. Noi urmărim o pacificare grabnica a tarii. Ce vedem însa? Ancheta se prelungeşte, ia proporţii, cuprinde alte şi alte categorii de vinovaţi. Odată cu acţiunea Comisiei de Ancheta, ameninţarea creste, se generalizează, se extinde asupra tuturor culpabililor, mari şi mici. Noi am convenit însa ca sa nu fie traşi la răspundere decât principalii vinovaţilor, dar, în afara, acest lucru nu se ştie. Cred ca a sosit timpul sa se specifice intenţiile guvernului: care din cei anchetaţi vor fi chemaţi în fata justiţiei, ce instanţă este prevăzută să-i judece şi cam când ar putea sa înceapă procesul. Cu aceste precizări, ar scădea brusc tensiunea în toate sectoarele. Interesul guvernului este de a risipi aceste nedumeriri, de a face cunoscut cât mai repede până unde se va întinde acţiunea justiţiei, în ce forma şi termen se va aplica. Prelungirea acestei situaţii, provoacă nemulţumiri în armata, unde atâţia ofiţeri de cariera, foşti prefecţi sub Carol, se bucura de prietenii şi protecţii puternice”. (Cazul Iorga-Madgearu)

Mihai Antonescu mi-a răspuns ca nu se poate face nimic până ce Comisia de Ancheta nu-şi prezintă dosarul complet. M-a rugat sa avem încredere în General.

Nu exista de fapt nici un impediment efectiv ca sa se fixeze data procesului pentru principalii vinovaţi. Argumentul Ministrului de Justiţie nu era valabil. „Existau suficiente dovezi ca sa se deschidă acţiune publica contra principalilor vinovaţi, cel mai târziu în Ianuarie. Declaraţiile agenţilor din provincie nu erau esenţiale. Ei nu puteau decât sa confirme de 70 de ori ca ordinele de execuţie s-au transmis de la Urdareanu, prin Argeseanu, Bengliu, Gabriel Marinescu. De altminteri, nimic nu se opunea ca în timp ce s-ar fi desfăşurat lucrările sa se propună sa fie audiate ca martori persoanele a căror depoziţie putea contribui la lămurirea completului de judecata. În sfârşit, nu era nici o dificultate ca alti vinovaţi de aceeaşi categorie, descoperiţi ulterior, sa fie judecaţi în alt lot”. (Cazul Iorga-Madgearu)

Antonescienii, prefăcându-se ca sunt extrem de grijulii în descoperirea tuturor vinovaţilor, în realitate aplicau tactica temporizării, în speranţa ca, prelungindu-se perioada cercetărilor, se va ivi o alta conjunctura politica, în care vor putea fi salvaţi de la moarte asasinii Căpitanului şi ai fruntaşilor Legiunii. Dar nu numai ca nu vroiau „sa se verse sânge”, cum mi-a declarat Generalul, dar sa şi dispună în toată libertatea de piesele acuzatoare. Nici proces şi nici condamnaţi, acesta era telul lor final.