6. DETONATORUL.

Spiritele erau extrem de agitate când s-au început săpăturile la Jilava, la movila unde se presupuneau a fi osemintele Căpitanului şi ale celor treisprezece legionari ucişi odată cu el. Provocările anterioare ale Generalului Antonescu, prin mijlocirea Comisiei de Ancheta, au înfierbântat inimile legionarilor în aşa măsură încât nu mai trebuia mult ca sa se producă o ieşire violenta.

Cu toate aceste amestecuri neîngăduite ale Conducătorului în treburile Comisiei de Ancheta, deshumarea Căpitanului s-ar fi putut desfăşura fara incidente grave, fara a fi fost afectata soarta deţinuţilor din cazematele Jilavei, daca în ziua aceea, când au început lucrările de la mormânt, Generalul Antonescu n-ar fi luat o măsură de ultima ora, care sa precipite execuţia sumara a asasinilor.

Ca sa înţelegem nechibzuita dispoziţie a lui Antonescu, trebuie sa plecam de la starea sufleteasca a deţinuţilor. Aceştia pe măsură ce se apropia ziua deshumării Căpitanului, trăiau într-o nelinişte crescânda. Se gândeau ca descoperindu-se fărădelegea lor, sub aspectul cumplit al victimelor cu ştreangul la gât, legionarii, sfâşiaţi de durere, nu vor mai tine seama de nici o îngrădire legala şi îi vor ucide.

Cuprinşi de panica, au trimis mesaje peste mesaje la Preşedinţie, prin oamenii lor de legătură, avizând ca viaţa le este ameninţată şi ca ar trebui sa se ia masuri speciale de ocrotire a lor. Dar tocmai desperatele lor apeluri au fost de rau augur, având un efect contrar celor aşteptate de ei, caci le-au grăbit sfârşitul.

Generalul, abia întors de la vizita lui din Germania, alarmat de ştirile ce le primea pe canalele de la Preşedinţie, a luat o decizie temerara, care avea ca scop sa previna o eventuala răzbunare a legionarilor în cursul lucrărilor de deshumare, şi anume, chiar în noaptea aceea de 26/27 Noiembrie, sa fie înlocuita garda legionara de paza la celulele deţinuţilor cu o garda militara. Generalul a dat acest ordin fara sa ma informeze, fara să-mi ceara sfatul, într-o chestiune care ma privea tot atât de mult ca şi pe el, fiind Seful Legiunii. Daca m-ar fi întrebat, i-aş fi atras atenţia asupra consecinţelor neprevăzute ce le poate avea îndepărtarea gărzii legionare de la paza deţinuţilor, tocmai în acele momente critice, când se proceda la deshumarea Căpitanului. Măsura s-a luat în cel mai mare secret. Ordinul a fost transmis de Rosianu direct autorităţilor militare de la Jilava. Dar cu toată grija lor de a nu se afla nimic, vestea a transpirat, deoarece în incinta Jilavei începuseră pregătirile pentru punerea în aplicare a ordinului de a se înlocui garda legionara cu soldaţi. După dispoziţiile primite, chiar în cursul acelei nopţi, când trebuia sa aibă loc obişnuita schimbare a gărzii legionare cu un alt grup din afara, adus de la Prefectura de Politie, trebuia sa se prezinte garda militara si, arătând ordinul primit, să-şi ia în primire serviciul.

Ştirea s-a răspândit ca fulgerul între toţi legionarii care aveau în acel moment vreo legătură cu Jilava: cei ce făceau de paza la celule deţinuţilor, cei ce lucrau la mormânt ei autorităţile de la Prefectura de Politie, care pregăteau echipele de schimb. Toţi au constatat ca mai e o diferenţă de câteva ore până ce soldaţii vor înlocui pe legionari de la celulele deţinuţilor. Ce s-a petrecut atunci în sufletul lor, nu are nevoie de prea multe comentarii. Ca sa nu ma repet, reproduc descrierea acestei scene zguduitoare din cartea mea Cazul Iorga-Madgearu: „Toată lumea era consternata. Priveau în gol, neştiind ce sa mai creadă. Nu mai exista nici un dubiu, îşi spuneau ei, ca Generalul Antonescu nu este sincer cu noi, ca nu poate sau nu vrea să-i pedepsească pe vinovaţi. Am avut atâtea semne prevestitoare. Îndepărtarea gărzii legionare este o dovada clara ca Generalul s-a hotărât să-i scoată din mâna noastră pentru a-i face mai târziu scăpaţi.” „Stăpâniţi de aceste gânduri, au lăsat sapele şi târnăcoapele din mâini şi s-au dus sa încheie socotelile cu vinovaţii. Antonescu vroia să-i salveze. Datoria lor era alta. Nu puteau să-l îngroape pentru a doua oara pe Capitan, în timp ce asasinii lui mai sunt în viaţă şi guvernul nu se dovedeşte capabil să-i pedepsească. Legionarii au pătruns în Fort, au anunţat garda de paza de hotărârea lor şi apoi au intrat în celule împuşcând pe deţinuţi. Apoi cu fetele senine, ca după împlinirea unei mari datorii, s-au îndreptat spre mormântul Căpitanului, au făcut front aici, au dat onorul, în timp ce din mijlocul lor un glas cutremurat rostea cuvintele: „Căpitane te-am răzbunat”.

Decizia Generalului Antonescu de a înlocui garda legionara de paza cu o garda militara a fost detonatorul care a aprins atmosfera de durere şi revolta ce domnea în jurul mormântului de la Jilava, determinându-i pe legionari sa treacă la acţiune şi să-l răzbune pe Capitan.

La actul de la Jilava au participat elemente din toate corpurile legionare din capitala, care se aflau pe atunci la mormânt, fie săpând fie observând mersul lucrărilor, pentru a nu pierde acel moment transcendental, când vor fi scoase din groapa osemintele Căpitanului. Aceştia pătrunzând în Fort, au antrenat şi garda legionara de paza în acţiunea de răzbunare. Au tras în deţinuţi şi oameni maturi, care, în împrejurări normale, n-ar fi fost în stare sa verse o picătură de sânge. Măreţia răzbunării Căpitanului consta tocmai în spontaneitatea ei. Ordinul inoportun al Generalului a pătruns ca un cuţit în inimile tuturor, tăindu-le respiraţia şi unindu-i în acelaşi gând: răzbunarea.

O anumită clasa de istorici de mai târziu a făcut observaţia ca, în momentul execuţiei asasinilor, săpăturile nu ajunseseră în fundul gropii, unde zăceau osemintele Căpitanului. În consecinţă, versiunea ce s-a răspândit ca vederea acestor oseminte ar fi provocat actul de răzbunare, este falsa. Este adevărat ca din cauza lespezii de pe mormânt, care cântarea 30 de tone, lucrările au mers încet, încât abia a doua zi dimineaţa, 27 Noiembrie, s-a ajuns la stratul unde erau azvârliţi legionarii ucişi, împreuna cu Căpitanul. De aici concluzia ce o trag aceşti istorici de circumstanţa ca lipsea mobilul răzbunării, osemintele Căpitanului, si, prin urmare, sângeroasa represiune din noaptea de 26/27 Noiembrie ar fi fost un act premeditat.

E o interpretare perfida şi stupida în acelaşi timp, căutând milimetric conexiunea între stadiul săpăturilor şi execuţia asasinilor. Nu era nevoie sa se ajungă în fundul gropii cu săpăturile, pentru ca revolta legionarilor sa ia proporţii explozive. Însăşi lucrările premergătoare, uriaşă piatra de pe mormânt şi decorul sumbru al acelei nopţi de Noiembrie, erau elemente suficiente pentru a duce la acest deznodământ. Trebuie sa mai adăugăm ca oamenii care se aflau în aceasta noapte la mormânt nu erau la prima experienta de acest gen. Au fost martori la alte scene asemănătoare. La dezgroparea şi reînhumarea camarazilor lor ucişi la Miercurea-Ciuc, la Vaslui şi la Braşov. Mai mult decât atât. Multi din ei au pătimit prin lagărele şi închisorile lui Carol, în perioada 1938-1940. De lângă ei, au fost ridicaţi multi camarazi, legaţi cu lanţuri şi apoi au auzit mitralierele care i-au culcat la pământ. şi cine erau autorii acestor crime? Aceiaşi oameni care astăzi se găseau închişi, în apropierea mormântului, în cazematele fortului Jilava. Ei înşişi au fost la un pas de moarte în timpul acestor hecatombe. Scena la care asistau – a deshumării Căpitanului – nu era decât momentul culminant al unor dureri care au sfâşiat sufletul întregii tari. Nu era nevoie sa vadă osemintele Căpitanului, arse de vitriol, pentru ca revolta lor sa ajungă la paroxism.

Rani şi revolte acumulate în trei ani de prigoana i-a adus în aceasta stare de mânie abia stăpânită: şi acum ucigaşii camarazilor lor erau pe punctul sa scape, gratie omului „care nu vroia sa verse sânge”. Revenim iarăşi la aceeaşi dispoziţie fatala a Generalului Antonescu, care a avut efectul unui detonator, dând amărăciunii şi revoltelor o direcţie precisa: spre deţinuţii de la Jilava. Ei trebuiau sa cada, ca sa se îndeplinească dreptatea şi Căpitanul sa fie răzbunat.