18. „UN GRĂUNTE DE NOROI”

Ce semnificaţie naţională are anularea sentinţei de condamnare a Căpitanului şi reabilitarea memoriei lui prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie? Cum trebuie valorizata din punct de vedere politic şi istoric aceasta Decizie?

Cum se proiectează viaţa de mâine a neamului nostru?

Aceasta întrebare cruciala şi-a pus-o şi Avocatul Dumitru M. Ranetescu, în ultimul articol publicat în ziarul Buna Vestire, din 5 Decembrie 1940, şi a lămurit-o cum nu se poate mai pătrunzător. Ranetescu face distincţie între planul spiritual de existenta, unde Căpitanul nu poate fi atins de nici o micime omeneasca, de nici o ticăloşie a contemporanilor, dominând cu statura lui uriaşa viaţa eterna a neamului nostru, şi planul istoric, unde era nevoie de aceasta reparaţie, de aceasta decizie a celei mai înalte instante judiciare a tarii, pentru ca „un strop de noroi” se prinsese pe albul imaculat al vesmântului sau.

Încheiem aceasta parte a lucrării, destinata procesului Căpitanului, cu incomparabila exegeza a lui Ranetescu, care a tălmăcit posterităţii însemnătatea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie, în termeni de o mare înălţime intelectuala şi spirituala, care face inutil sa mai adăugăm noi ceva.

„Sfârşind acest memorial, privesc cu adânca melancolie la vraful de hârtii, înnegrite de praful podurilor şi de umezeala pământului, pe unde au stat ascunse în vremea prigoanei.

Le-am scris cu durere, dar nu cu deznădejde, la câteva zile după proces. Căpitanul trăia, undeva pe fata tarii şi inima mea îl dorea de departe. Speram ca într-o zi va sosi ceasul biruinţei şi al răfuielii. Povestea scrisa de mine putea sa slujească la ceva…

Azi ma întreb: la ce poate servi răscolirea unei dureri, îngropata în ţărâna anilor? S-a pronunţat acum trei zile, de Înalta Curte, anularea unei monstruozităţi judiciare şi reabilitarea Căpitanului.

Era nevoie de anularea unei nulităţi, de desfiinţarea unei negaţii a oricărei idei de justiţie? Teoretic, da.

Fiindcă pe albul imaculat al vesmântului de jertfa şi nevinovăţie, cu care Căpitanul a intrat în istorie, se prinsese un grăunte, de noroi. El trebuia smuls, caci, în scurgerea veacurilor viitoare, s-ar fi putut găsi cineva care sa demonstreze, cu autoritate de lucru judecat, ca a existat un trădător cu numele de Corneliu Codreanu.

Câţi jidani n-au pângărit memoria lui Iisus, bagatelizându-i minunile şi încercând să-l coboare din înălţimea sfinţeniei la murdăria vulgarităţii, fara alt argument decât exegeza talmudica şi cutezătoare a spiritului lor pervers!

Dar când ar fi vorba sa se descopere în arhive o sentinţă definitiva, de osândire a Căpitanului?

Pentru noi, cei de azi, care am sorbit din cupa amara a nedreptăţii, dar am văzut şi răsăritul uriaşei biruinţe, reabilitarea Căpitanului este o simpla formalitate a legii.

Am văzut solemna înfăţişare a Înaltei Curţi, am auzit gravele concluzii ale procurorului general, strălucită cuvântare a lui Vergatti, profunda elocinţa – cu rezonante de suspin şi de blestem – din pledoaria D-lui Horia Cosmovici, am ascultat glasul emoţionat al celui mai înalt magistrat al tarii, prim-presedintde Lupu, şi am ieşit din încăperea Curţii ca dintr-o imensa Catedrala în care s-a rostit cuvântului lui Dumnezeu.

Nici o şoaptă, nici un murmur. A fost ceva – pentru noi legionarii ca şi pentru cei buni şi drepţi – putea sa fie, putea sa nu fie. Pe Capitan nici o sentinţa nu l-a putut atinge şi nici o lege nu l-a putut spala.

Doar formalismul omenesc trebuia îndeplinit pentru tiparniţa Istoriei.

Martori şi transmiţători către urmaşii noştri a acestei tragice legende umane, noi cei de azi, am împietrit în credinţa Căpitanului şi cu ea ne vom încălzi sufleteşte, până la sfârşitul vieţilor noastre.

Nu ne mai copleşeşte durerea, caci prin „Capitan” nu mai înţelegem o viaţă de om, ci viaţa de veci a neamului nostru. Este atât de uriaşa jertfa lui, opera întregii lui existente pământeşti şi spirituale, încât ne întrebam daca pentru marea evoluţie a lumii nu a fost aceasta jertfa, aceasta apariţie fulgerătoare, una din minunile omenirii.

Tot ce a scris, a vorbit şi a înfăptuit Căpitanul sunt construcţiile de baza pe care se va zidi şi clădirea lumii noi. Omul nou şi lumea noua vor renaşte – ca legendara pasare – din cenuşa rugului înălţat de Capitan şi în jurul căruia au ars toate păcatele trecutului.

Si atunci, când s-a desfăşurat sinistra drama de la Malmaison, ca şi azi când culegem oseminte şi le aşezăm cu pietate pe altarele verzi ale României Legionare, se desprinde din freamătul întregului nostru istoric, din întinsul câmpiilor, al codrilor, din glasul apelor, din crestele munţilor, acea mama a noastră – tara – şi ca o bătrână străbunica consolatoare vine sa ne spună duioasa: „Nu-l plângeţi pe Codreanu, caci a fost unul dintre cei mai buni copii ai mei!”

Ai fost Căpitane, ca acele spirite strălucitoare, care şi-au trăit viaţa exclusiv pentru neamul şi pământul românesc, cercetând neobosit rosturile acestui neam, clădind din trecutul şi legendele lui, din vitejia şi înţelepciunea voievozilor, din dragostea poporului pentru brazda strămoşeasca, un sfânt patrimoniu lăsat generaţiilor.: ai fost ca un Eminescu, care hoinărea prin tara lui draga, de la Putna lui Stefan, prin toţi munţii şi prin toate câmpiile Ardealului, Bucovinei, Moldovei şi Tarii Româneşti, până pe uliţele Blajului sau printr-acelea ale Bucureştiului, pentru ca sa se întoarcă apoi în cetatea Iaşiului, aromând peste tot mireasma pământului, a sânului tarii lui, a tarii care i-a fost atât de scumpa; sau ca un Şincai, cel care îşi purta povestea neamului în desagi, poveste culeasa cu preţul a mii de suferinţe de prin toate bibliotecile lumii, dar pe care el a dăruit-o aceluiaşi neam ca pe cea mai scumpa comoara. Ca toţi marii revoluţionari, încremeniţi în moarte cu numele tarii pe buze – luptători şi protestatari neînfricaţi împotriva împilărilor şi suferinţelor neamului – astăzi înşiruiţi în fresca nemuritoare a istoriei noastre – tot astfel tu, Căpitane, ai depăşit o simpla glorie omeneasca şi te-ai ridicat pe cele mai înalte culmi ale recunoştinţei şi iubirii ce-ţi datorează o întreaga naţiune.

Sa trăieşti în nemurire, Căpitane!”.