1) Schimbarea cadrelor

LA 1 Ianuarie 1937, un important eveniment se produce în interiorul organizaţiei legionare. Printr-o Circulară a Căpitanului, toţi şefii de Regiuni şi de judeţe sunt schimbaţi. Un nou grup de conducători înlocuieşte pe cei care conduseseră organizaţiile locale de la formarea partidului „Totul pentru Ţară”, până la sfârşitul anului 1936. Prin aceeaşi Circulară, Căpitanul hotărăşte de asemenea ca seria de şefi vechi să poarte numele „Seria General Cantacuzino”, deoarece sub conducerea acestuia şi-au îndeplinit ei mandatul.

În afară de aceasta, se anunţă crearea unei noi funcţii, aceea de Inspector Legionar. Toţi şefii seriei „General Cantacuzino” devin Inspectori de judeţe şi de regiuni, cu următoarele atribuţiuni:

—să ajute pe noul şef în misiunea lui administrativă,

—să inspecteze cu regularitate activitatea organizaţiilor locale,

—să intervină în regiunile mai slabe, cu experienţa, autoritatea lor, ca să consolideze poziţiile Mişcării.

La aceeaşi dată este întemeiat „Serviciul de inspecţie şi de control legionar”, sub conducerea lui M. Popescu-Buzău, legionar vechi şi cu experienţă. Inspectorii legionari trebuiau să-şi adreseze rapoartele acestui Serviciu, care mai are şi atribuţia de a controla bugetul Mişcării.

Toate funcţiile au fost schimbate, cu excepţia uneia singure: generalul Cantacuzino a fost rugat de Căpitan să continue a prezida, încă un an, partidul „Totul pentru Ţară”, drept „omagiu pentru sufletul lui viteaz şi pentru dragostea dovedită”.

Având în vedere, totodată, eventualitatea dispariţiei Generalului, bătrân şi bolnav, Căpitanul creă o funcţie nouă, aceea de „Vice-preşedinte al partidului”, pe care I-o încredinţă lui Ion Moţa, atunci pe frontul spaniol. Era o indicaţie clară: în cazul morţii Generalului, Moţa trecea automat la conducerea partidului.

Schimbarea cadrelor surprinse nu doar pe aceia care erau străini de Legiune, dar şi pe mulţi legionari. Şefii cei vechi reprezentau elementele de bază ale Legiunii. Ei erau aceia care creaseră organizaţiile locale şi le aduseseră la o stare înfloritoare.

De drept, ei nu îşi exercitau funcţia de la fondarea partidului; în realitate, se aflau la conducerea Regiunilor ori a judeţelor din 1932 şi chiar mai înainte, de pe când Mişcarea era încă embrionară. Cea mai grea perioadă, în care ei au trebuit să facă un eeffortdisperat pentru a defrişa terenul, fusese depăşită. Acuma Mişcarea înainta în pas de uriaş. „Cuiburile” se numărau cu sutele în fiecare judeţ, se întindeau în regiunile cele mai retrase şi încadrau mii de persoane.

Problema ce se punea cu toată urgenţa Căpitanului era doar de a frâna elanul extraordinar pe care-l luase Mişcarea, care-şi revărsa posibilităţile ei de încadrare utilă şi de educaţie fructuoasă. O creştere excesivă a Mişcării era la fel de prejudiciabilă, ca şi o stagnare. Mişcarea se răspândise în toate regiunile, devenind un puternic partid naţional ce atrăgea spre el, ca un magnet, masele populare.

Grupul de conducători ce părăseau acum direcţia organismelor locale era acela care, în câţiva ani, crease această splendidă reţea de forţe organizate. Cu toate acestea, în loc de a-i recompensa – după obiceiul partidelor – prelungindu-le mandatele, sau chiar definitivându-le situaţia, Corneliu Codreanu le-a retras funcţiile, pentru a le încredinţa altora.

Gestul acesta, de neconceput în mentalitatea vechilor partide, reprezenta totuşi un fenomen normal în Legiune. Nimeni nu şi-a manifestat nemulţumirea, nimenea n-a protestat. Încă de la intrarea în Mişcare, şi potrivit „Cărticicăi şefului de cuib”, legionarii toţi ştiau că funcţiile nu durează decât un an. În Mişcare nu există funcţii permanente. Toate sunt reînnoite periodic, cu excepţia uneia singure: aceea de Şef al Legiunii, în jurul căreia gravitează întreaga organizaţie.

Motivul care a determinat pe Căpitan să nu mai menţină pe nimeni într-o funcţie mai mult de un an, era specific de ordin educativ. Legionarii nu trebuiau să se gândească că dacă au creat o organizaţie, ea le aparţine precum o proprietate particulară, la care nici o persoană nu-i poate lua conducerea. În concepţie legionară, organizaţia nu este, pentru creatorii ei, un izvor de beneficii, anume: influienţă politică, scaun de debutat, trafic de influienţă, afaceri etc… Corneliu Codreanu a explicat schimbarea şefilor organizaţiei prin necesitatea suprimării pentru totdeauna: „a spiritului politician care a adus trista concepţie după care un judeţ este dat în arendă pe viaţă şefului lui, care-şi investeşte acolo sume de bani, care vor aranja apoi recuperarea lor prin toate felurile de afaceri”

Acestui argument esenţial, de ordin spiritual şi educativ, se adăugau şi alte consideraţiuni tot atât de capitale:

—necesitatea de a urma „Şcoala de comandă” pentru cât mai mulţi oameni posibili;

—reînnoirea puterii ofensive a organizaţiei, prin apariţia anuală a unui val de conducători;

—realizarea unui maxim de muncă, fiindcă fiecare val nou, neavând decât o activitate limitată la un an, neavând decât o activitate limitată la un an, se străduia să depună un efort maximum.

Căpitanul niciodată n-a urmat cu stricteţe regula aceasta. Circumstanţe excepţionale l-au împiedicat s-o aplice ad-litteram. Şefii de judeţe din 1933 au fost menţinuţi în 1934, din cauza prigoanei; ei au fost iarăşi confirmaţi la întemeierea partidului „Totul pentru Ţară”…Seria 1935 n-a mai fost schimbată în 1936; organizaţia se afla atunci în faza de dezvoltare, şi ar fi fost vătămător să fie înlocuite cadrele în plin elan creator. De atlminteri, era şi dificil să le substituie. „Noul val de conducători”, încă nu exista. Aceştia s-au format chiar în aceşti doi ani: 1935-1936, sub conducerea vechilor cadre.

De când Mişcarea a prins elan şi elementele noi s-au format, nici un obstacol n-a mai împiedicat punerea în aplicare a principiilor politico-educative ale doctrinei legionare.