2) Majadahonda

Un nume intrat în legendă!

O localitate la 15 km de Madrid, pe şoseaua Escuarului… Înconjurată de coline, se poate admira întreaga coroană a munţilor Guadarrama. În acest cadru majestuos s-a consumat cea mai semnificativă jertfă făcută de Legiune până atunci.

La 11 Ianuarie 1937, echipa legionară, redusă la şase persoane (Bănică Dobre, rănit, fusese evacuat) a intrat în Majadahonda. Frontul şerpuia pe limita satului. În aceeaşi zi, seara, echipa a mai pierdut pe unul dintre ai săi: Nicolae Totu, bolnav, cu ofebră puternică, este transportat la spital. Nu rămân decât cinci membri ai echipei: Ion Moţa, Vasile Marin, ing. Clime, preotul Dumitrescu-Borşa şi Al. Cantacuzino.

La 13 Ianuarie, compania, cantonată până atunci în sat, primeşte ordinul de plecare. i se încredinţează mai întâi apărarea şoselei ce mergea la Las Rozas; dar după-amiază, către orele două, este reîntoarsă în sat şi ocupă tranşeele avansate în extremitatea acestuia, exact la punctul opus locului de unde veniseră. Puţin timp după intrarea în tranşee, începe un bombardament inamic puternic, susţinut de tancuri grele. Iată cum descrie acest moment de uragan Al. Cantacuzino, într-o broşură pe care a publicat-o în România, intitulată „PENTRU CRISTOS”: „Bubuitul devine năucitor. Vâjâitul gloanţelor şi schijelor ne ameţeşte. Exploziile obuzelor ne acoperă cu pământ. Tancurile au avansat până la 500 m de noi, ascunzându-se într-o vale. Acum înaintează şirurile comuniste…

Ionel Moţa ne strigă: -Dacă suntem înconjuraţi, nu cade nimeni prizonier. Murim toţi împreună. Sunt ultimele dcuvinte pe care ni le-a spus”.

Alexandru Cantacuzino se afla la postul de observaţie. Privirea lui e fixată asupra inamicului pentru a-i controla mişcările şi a regla tirul puştii-mitralieră, care se găseşte între cele două escuade formate de români. La un moment dat, el observă că mitraliera nu mai funcţionează; servanţii ei, răniţi, s-au fofilat afară din tranşee. Încearcă să o facă să funcţioneze, spre a nu se afla în toiul atacului fără mitralieră. Nu reuşeşte. Atunci, strigă la ofiţer că mitraliera nu mai funcţionează; în aceeaşi clipă, un obuz cade direct în tranşee, foate aproape de el. O explozie doborâtoare îi afundă timpanul şi-l forţează să închidă ochii pentru câteva secunde. Când şi-i deschide, asurzit, privirea îi cade pe corpul întins în tranşee, cu faţa spre pământ: „Îngenunchiu şi îi ridic capul. E Ionel Moţa. Îi ţin capul în mâini, privindu-l îndelung cu gândul pierdut şi în nu ştiu ce lumi departe. La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranşeei. Mă întorc să urlu lui Clime şi părintelui Dumitrescu, peste vuietul gloanţelor şi al obuzelor: -ionel şi Marin sunt morţi! Peste haina cu stropi de sânge neînchegat, ceasul lui Ionel Moţa atârnă de un lanţ, cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert”.

Prin cuvinte simple, asemenea unui raport de soldat, Al. Cantacuzino relatează moartea lui Moţa şi Marin. Drama ajunsese la deznodământ. Dumnezeu îi acordase lui Moţa darul de a muri pentru apărarea lui Crist, misiune pentru caere fusese pregătit încă din cea mai tandră adolescenţă.

Fusese lovit în plin. Pieptul şi inima îi erau rupte, însă faţa rămăsese intactă, iluminată de un surâs de fericire supraomenească. Marin fusese lovit la cap de schije de obuz. Moartea amândorura fusese instantanee. Nici un geamăt. Trecuseră în lumea drepţilor fără chinuri, fără crispările agoniei…

Sub vesta sfâşiată a lui Moţa purta totdeauna pe deasupra cămăşii steagul cu care ei se prezentaseră generalului Moscardo, sperând ca într-o bună zi să poată defila cu el, purtat la capătul baionetei, pe străzile Madridului eliberat.

Cei trei legionari rămaşi vii, după ce-au privit îndureraţi, s-au reîntors în lupta care continua cu îndârjire. În acea zi, notează Al. Cantacuzino, compania a avut foarte mulţi răniţi, dar numai doi morţi: Moţa şi Marin.

A doua zi, cei trei supravieţuitori s-au dus la raport la comandantul „Banderei” şi I-au cerut permisiunea de a însoţi corpurile la Toledo. Permisiunea le-a fost acordată. Se duc mai întâi în sat unde găsesc pe ceilalţi camarazi adăăăpostiţi într-o casă devastată de război. Pr. Dumitrescu-Borşa a petrecut toată noaptea priveghindu-i şi rugându-se. în aceeaşi zi, după amiază, Clime, Cantacuzino şi pr. Dumitrescu se urcă într-o camionetă încărcată cu cadavere, printre care erau aşezate şi corpurile lui Moţa şi Marin.

La Toledo, ele sunt depuse la morga spitalului „Doncellas Nobles”, şi îmbălsămate. După câteva zile de aşteptare, sosesc N. Totu, ieşit din spital, şi puţin mai târziu, generalul Gh. Cantacuzino, însoţit de ing. Virgil Ionescu, care primise ordin de la Căpitan să readucă trupurile eroilor în România. Ultimul care s-a reunit grupului a fost Bănică Dobre, tocmai ieşit din spitalul de la Zamora. Drumul a fost parcurs în camionetă, până la frontiera franceză, şi de-acolo cu trenul, prin Franţa, Belgia, Germani şi Polonia.

La plecarea din Toledo, o impresionantă manifestare de doliu avu loc, în prezenţa guvernatorului şi a tuturor autorităţilor civile şi militare locale. După serviciul funebru, trupele garnizoanei au defilat prin faţa sicrielor. Au fost pronunţate discursuri. Generalul Cantacuzino a răspuns, mulţumind Spaniei naţionaliste de a ne fi dat prilejul de a lupta în rândurile ei pentru salvarea civilizaţiei creştine, pentru Cruce. Cu moartea celor doi legionari şi scoaterea din luptă a altor doi, gestul simbolic al echipei noastre fusese împlinit. Mulţimea I-a însoţit până la poarta de ieşire din Toledo. În camioneta, pusă la dispoziţia lor de autorităţi, au plecat şi supravieţuitorii din echipă. Aceştia, pe parcursul întregului drum, au vegheat în permanenţă la capătul celor doi eroi.

La Irun, manifestaţia de despărţire a fost mai emoţionantă. oRaşul fusese eliberat de puţin timp, după lupte crâncene. Pe toate casele se observau urmele lăsate de bombardament. Populaţia prinse a cunoaşte, din propria experienţă, dominaţia comunistă. Fiecare familie simţise în carnea şi în sângele ei teroarea roşie, foamea, arestările arbitrare, asasinatele comise sub acoperământul „CEKĂI” dirijate de comuniştii străini.

Întreaga populaţie s-a adunat la intrarea în oraş, cu autorităţile în frunte, ca să primească pe legionarii care se întorceau din luptă şi care-şi vărsaseră sângele pentru libertatea lor. Copii de şcoală erau aliniaţi de-a lungul şoselei, cu buchete de flori în mână, în vreme ce străzile erau pavoazate cu steaguri româneşti şi spaniole. Armata a dat onorurile şi alocuţiuni vibrante au fost pronunţate. Generalul Cantacuzino, impresionat până la lacrimi de această grandioasă şi sinceră manifestare, improviză unul din cele mai frumoase discursuri ale sale: „…Noi nu plângem morţii noştri glorioşi. Noi îi onorăm. Şi corpurile lor vor duce în România salutul Spaniei însângerate, în lupta pentru datoria de onoare…

Înmormântarea este sărbătoarea morţilor noştri. Noi v-am onorat aşa cum am putut, prin această supremă jerfă. Ne onoraţi, aşa cum ştie să facă orice naţiune care a suferit mizeriile comunismului…”

Odată bariera ridicată, camioneta se puse lent în mişcare. Braţele miilor de oameni se înalţă, spre a aduce un ultim salut acelor ce se reîntorc în pământul patriei.

La Saint-Jean de Luz, sicriele au fost îmbarcate în două vagoane mortuare, ataşate la trenul de Paris. În capitala Franţei o oprire. Membrii coloniei româneşti şi ai organizaţiei legionare din Franţa vin la gară cu buchete de flori. Vagoanele sunt reataşate la alt tren, care le va duce în Germania, via Belgia.

La frontiera germană, delegaţia românească este primită de o companie de soldaţi cu drapele, care dau onorul. Ofiţerul de serviciu prezintă raportul generalului Cantacuzino. La Berlin, recepţia e şi mai impresionantă. O delegaţie de ofiţeri din toate armele prezintă Generalului omagiile şi condoleanţele armatei germane. Sicriele sunt coborâte, suite pe umerii ofiţerilor germani şi transportate până-n sala de recepţie a gării, în centrul căreia s-a improvizat un catafalc. Trei companii, din trei arme diferite, dau onorul la trecerea cortegiului, până la sala acoperită cu steaguri româneşti şi germane. Sunt depuse numeroase coroane, pe panglicile cărora se puteau citi, printre alte nume, acelea ale lui Adolf Hitler şi mareşalul Goering. Toată noaptea, o gardă de onoare a vegheat în jurul coşciugelor, în ţinută de ceremonie.

A doua zi, vagoanele mortuare, ataşate la un alt tren, se îndreaptă către România, traversând Polonia. Guvernul polonez a acordat toate facilităţile, în vederea trecerii vagonului mortuar pe teritoriul polonez; nu s-a organizat nici o recepţie oficială, deoarece călătoria până la Grigore Ghica Vodă, staţia frontieră română din Bucovina, s-a efectuat noaptea.