C – Anul 1937         Legiunea cucereşte ţara.

Evenimentele anului 1937 se derulează sub semnul marii jertfe de la Majadahonda. Sensibilitatea ţării este polarizată în jurul celor două sicrie ce traversează România de la Nord la Sud, şi de la Răsărit la Apus, pentru a-şi găsi locul veşnicului repaus în cripta „Casa Verde”.

Viaţa neamului, în aceste zile de doliu pentru Legiune, pare suspendată… Toate gândurile converg spre acest cămin spiritual. Preocupările personale sunt trecute pe planul secund, în timp ce, în conştiinţe, izvorăsc neîncetat cele două nume, gravate cu litere de foc: MOŢA şi MARIN, numele celor doi cruciaţi ai Creştinătăţii orientale, morţi în Spania pentru Cruce.

Ceea ce impresionează cel mai mult în atitudinea mulţimilor care se duc în întâmpinarea trenului mortuar, mai mult decât lacrimile şi rugăciunile, este tăcerea imensă, strivitoare, absolută, ce marchează fiecare contact cu eroii reveniţi din luptă pe scut. pĂrea că viaţa s-a oprit pentru a nu stânjeni majestatea jertfei. Această încerdare pietrificată durează câteva clipe şi apoi se aud hohote de plâns şi murmurul prelungit al rugăciunilor… Totuşi, liniştea precedentă e mai semnificativă decât toate gesturile de pietate. Ea demonstrează, în simplitatea sa, că neamul a înţeles lecţia de la Majadahonda, aşa cum este încrustată adânc în inimi. De la participarea la funeralii va subzista nu doar o pioasă amintire, ci ferma hotărâre de a urma calea legionarilor căzuţi în Spania.

Jertfa de la Majadahonda se va cristaliza în conştiinţa naţională, devenind un fenomen permanent, ale cărui efecte imprevizibile vor marca de-aici înainte viaţa publică din ţara noastră.

Adeziunea poporului român la doliul Legiunii s-a confirmat cu prilejul celebrării funeraliilor. Aceasta au avut un caracter nemaicunoscut până atunci la noi. La nici o înmormântare, chiar la aceea a capetelor încoronate, nu s-a văzut atâta lume adunată, atâta durere pe feţe, atâta evlavioasă reculegere… Întreaga ţară, indiferent de opiniile politice, s-a regăsit într-un imn de consfinţire şi de respect faţă de cei doi eroi. Chiar duşmanii cei mai înverşunaţi ai Legiunii au uitat pentru moment ura şi s-au abţinut să tulbure prin vreun act de ostilitate desfăşurarea funeraliilor.

Ceva în plus a caracterizat acel „13 Februarie”, care a sporit valoarea manifestaţiilor de solidaritate a naţiunii cu doliul Legiunii. Această gigantică mobilizare a sufletului românesc în jurul lui Moţa şi Marin s-a petrecut în perfectă ordine. Nici un incident n-a agitat ceremoniile funebre de-a lungul întregului itinerariu stabilit. Sute de mii de oameni care s-au înghesuit la întâmpinarea trenului mortuar, s-au dispersat în linişte; nici o intervenţie a forţei publice ori a Serviciului de ordine legionar n-a fost necesară. Toţi înţeleseseră că măreţia acestei jertfe reclama păstrarea unei discipline desăvârşite.

După funeralii, guvernul şi „camarila”, făcând bilanţul situaţiei, au ajuns la nişte concluzii care nu puteau decât să-i îngrozească:

— Neamul românesc participase într-o formă masivă la îngroparea lui Moţa şi Marin.

— Funeraliile s-au derulat într-o atmosferă de unanimă comprehensiune, ceea de dezarmase pe proprii inamici ai Legiunii.

— Ordinea perfectă domnise tot timpul în ţară.

„Forţa Ocultă” îşi dădea seama, pentru întâiaşi dată, că n-are de-a face cu o masă amorfă, ce putea fi repede dominată, ci cu o forţă încadrată, disciplinată, conştientă. dOar atunci când se aflau în faţa a zeci de mii de cămăşi verzi, mărşăluind într-un pas marţial în urma carului mortuar, au priceput amploarea şi profunzimea fenomenului legionar… imensa emoţie provocată în popor de pierderea celor doi eroi va avea însemnate urmări politice. Într-adevăr, sacrificiul de la Majadahonda spărsese barajele care se opuneau popularităţii legionare. Marşul spre putere nu mai putea fi oprit prin mijloace electorale. Largi sectoare ale opiniei publice, care încă mai păstrau o anumită reticenţă faţă de Mişcare, au fost definitiv cucerite prin această jertfă.

Toate constatările acestea au înspăimântat într-atâta pe adversarii mişcării, încât imediat ei au şi înjghebat planul unei noi prigoane. Iată de ce, marea prigoană din 1938 a început de fapt în primăvara lui 1937.

Cei ce dirijau din umbră ţara, nu mai luau decizii extreme, ci se orientau către lichidarea sângeroasă a Legiunii, ca o scăpare supremă, în faţa alrmantei creşteri a curentului legionar în România. Nu mai îndrăzneau să atace frontal; nu-şi pregătiseră încă aparatul de execuţie, nici nu-şi stabiliseră tactica de urmat. Însă minţile acestea diabolice scrutau orizontul cu nelinişte şi cu nerăbdare, spre a descoperi unde şi când vor putea să lovească.

Anul 1937 a fost un an de hărţuire între guvern şi Mişcare. Guvernul, sau mai bine-zis forţele oculte, au căutat să descopere punctele vulnerabile ale Legiunii, prin tactica incursiunile locale în rândurile ei.

Mişcarea e tot mai mult jenată în manifestările ei, ceea ce obligă să renunţe la o serie de activităţi fecunde, taberele de muncă bunăoară, ca să evite ciocnirea frontală cu guvernul. Vom vedea mai încolo cum se desfăşoară „noul curs”, ce obstacole va inventa guvernul ca să reducă activitatea Legiunii, cum îşi va întări, încetul cu încetul, poziţia şi cum va reacţiona Căpitanul.

Anul se termină, totuşi, cu triumful electoral al Legiunii, în Decembrie 1937. Se pare că inamicii aşteptau această dovadă spre a se convinge de „pericolul” legionar. Ei speraseră, până în ajunul alegerilor, că popularitatea Legiunii nu va depăşi limita de siguranţă şi că sistemul dictatorial, practicat pe durată îndelungată, poate fi menţinut sub masca unei aparente legalităţi democratice. Strălucitoarea victorie electorală a Legiunii n-a mai lăsat nici o îndoială: orice întârziere putea fi fatală pentru sistem. Era ceasul pe care de mult îl aştepta Armand Călinescu. Era ceasul lui.