1) Căpitanul îşi scrie memoriile

Căpitanul îşi petrecu iarna lui 1935-1936 la Carmen Sylva, pe coastele Mării negre. S-a retras acolo, departe de vârtejul evenimentelor, pentru a-şi scrie memoriile. După un an de intensă activitate, putea să-şi acorde această retragere de scurtă durată. Organizaţia fusese refăcută şi funcţiona în plin randament, sub conducerea unor şefi capabili. Nici guvernul, nici Palatul, nu manifestau semne de nelinişte. Pericolul reluării prigoanei pe scară mare părea momentan înlăturat.

În patru luni, de la 5 Decembrie 1935 la 5 Aprilie 1936, Căpitanul şi-a scris monumentala operă „PENTRU LEGIONARI”…Cartea conţine povestirea vieţii şi luptelor sale, începând cu anul 1919, până în ajunul prigoanei din 1933. a ales acest titlu, întrucât cartea era destinată, înainte de toate, familiei legionare. Marea majoritate a legionarilor luaseră parte la luptele descrise. Şeful Mişcării făcea acest dar soldaţilor săi, oferind meditaţiei lor amintirea încercărilor din tinereţe, istoria Legiunii scrisă cu sângele şi cu sacrificiile lor.

Cu toate acestea, cartea Căpitanului nu este o simplă cronică. El nu se mulţumeşte să reconstituie fidel trecutul, ci şi explică resorturile intime ale acţiunilor întreprinse de el şi de ceilalţi legionari. „Pentru legionari” este compusă pe două planuri: planul exterior al evenimentelor, şi planul interior, acela al semnificaţiilor doctrinare. De ltfel, fiecare gest al Căpitanului, fiecare acţiune apar drept proiecţii ale concepţiei de viaţă legionare.

Această carte a avut un dublu efect asupra legionarilor. i-a încurajat, le-a amintit întreg trecutul de lupte şi de victorii; dar, îndeosebi, a contribuit profund la perfectarea educaţiei lor. Ei au descoperit în lucrare dimensiunile spirituale, sociale şi politice în care a evoluat Mişcarea. Au învăţat cum se transpun în acţiune principiile, cum conţinutul spiritual al Mişcării trece de la potenţial la real. Au asistat la o nouă naştere a fenomenului legionar, proces explicat, de astă dată, de creatorul lui. În timpul luptelor şi a anchetelor poliţieneşti, ei n-aveau vremea necesară ca să mediteze asupra propriilor lor acte. Acuma, Căpitanul le oferea viziunea integrală a angajamentelor la care participaseră, le încuraja să persevereze până la victoria finală.

„Eu vreau ca voi – spunea el – soldaţi ai unor alte orizonturi româneşti, citind aceste amintiri, să recunoaşteţi în ele propriul vostru trecut şi să vă aduceţi aminte de luptele voastre. Să retrăiţi suferinţele îndurate şi loviturile primite pentru neam. Să vă umpleţi inimile de foc şi de hotărâre în lupta grea şi dreaptă, în care v-aţi încleştat şi din care avem cu toţii poruncă de a ieşii: biruitori sau morţi”.

Cartea aceasta expune istoria naţionalismului românesc după cel dintâi război mondial. Corneliu Codreanu îi distinge trei etape: a. etapa studenţească: mişcarea de la 1922.

b. etapa politică: Liga profesorului Cuza.

c. Etapa legionară: care începe cu întemeierea.

Legiunii, în 1927, sub propria lui conducere.

Opera se termină cu sumbrele presentimente ale prigoanei ce se va abate asupra legionarilor în iarna lui 1933-1934. Corneliu Codreanu anunţa, în final, compoziţia celui de-al doilea volum, care trebuia să cuprindă prigoana, procesul, trădarea, ca şi consideraţiuni asupra problemelor sociale şi politice româneşti şi asupra omului nou – „legionarul”.

Căpitanul a început acest al doilea volum. Numeroase pagini, scrise de el, au fost găsite de poliţie în timpul percheziţiilor făcute în prigoana din 1938, şi arse la ordinul lui Armand Călinescu. E o mare pierdere, căci multe fapte privind prigoana din 1933-1934 ar fi fost dezvăluite, fapte pe care noi, chiar bine informaţi cum suntem, nu le cunoaştem în toată întinderea lor.

Corneliu Codreanu n-a avut tinereţe. N-a cunoscut viaţa veselă, fără griji, fără preocupări, de adolescent. La 17 ani, el era pe front. La 18 ani, s-a ridicat împotriva bolşevicilor ce ameninţau să invadeze Moldova. După intrarea lui în Universitate, la vârsta de 19 ani, el a trecut dintr-o luptă în alta, fără ca niciodată să se lase prins de preocupări banale. Tinereţea lui s-a scurs, aşadar, în lupte, suferinţe şi închisoare. O unică bucurie, o singură satisfacţie în viaţa împovărată de încercări: pe aceste drumuri anevoioase, el n-a fost singur. La chemarea lui, sute de tineri au răspuns cu entuziasm. Şi ei şi-au alungat satisfacţiile minore ale vieţii, pentru a căuta bucuriile superioare în lupta supremă pentru neam.

Termiându-şi cartea, şi aruncând o privire asupra tinereţii sale, el simte, nu fără regrete, dar cu o bucurie exaltată: „Dacă aceşti 14 ani ai tinereţii mele n-au fost prea plini de petreceri şi bucurii, o mare mulţumire îmi luminează acum conştiinţa: o Românie legionară şi-a înfipt, ca un pom, rădăcinile în carnea inimii noastre. Ea creşte din dureri şi din jerfă, şi ochii noştri, plini de nesaţ, o privesc înflorind; luminând zările şi veacurile cu strălucirea şi măreţia ei. Această măreţie răsplăteşte din belşug, nu numai micile noastre jertfe, dar orice chin omenesc, fie el cât de îngrozitor”.

(Cuvânt de încheiere).