7) Complotul studenţesc

Pe frontul studenţesc, greva continua în condiţii din ce în ce mai penibile, şi se observa cum se multiplicau semnele de dezorientare şi de oboseală. Cu greutăţi teribile, conducătorii acestor mase universitare reuşesc să împiedice deschiderea cursurilor în iunie 1923, deschidere hotărâtă de autorităţile guvernamentale, care ademeniseră pe studenţi cu perspectiva prezentării le examene la timp, pentru a nu pierde astfel anul şcolar. Cu acest ultim efort, studenţii ajunseseră la capătul puterilor lor.

E uşor să ne imaginăm sacrificiile consimţite de către aceşti studenţi, pentru menţinerea unei greve neîntrerupte pe durata unui întreg an, în cele patru universităţi ale ţării. După război, masa universitară crescuse enorm. Numai la Universitatea din Bucureşti erau mai mult de 30.000 de studenţi înscrişi. Toţi aceşti tineri care refuzau frecventarea cursurilor, nu puteau să se prezinte la examene şi, în consecinţă, erau condamnaţi să-şi piardă anul. Fiecare dintre ei făcea un sacrificiu dureros, pentru ca bătălia în vederea lui „numerus clausus” să fie câştigată. Şi nu era vorba de unul, de o sută sau de o mie de indivizi, ci de zeci de mii.

Guvernul, pentru a forţa încetarea grevei, închise cantinele şi căminele. Despuiaţi de resurse, cea mai mare parte din aceşti studenţi, fii de ţărani, de muncitori ori de modeşti funcţionari, se vedeau constrânşi să se întoarcă acasă. Acolo, îi aşteptau lamentaţiile părinţilor, care îi sfătuiau „să termine cu aceste prostii şi să se pună pe treabă; va fi timp să facă politică când vor avea o situaţie asigurată”…Studenţii rezistau, deşi tracasaţi din toate părţile, fără sprijin, fără încurajare. Toate forţele dominatoare se coalizaseră împotriva lor: guvern, profesori, presă, partide şi chiar proprii lor părinţi.

Între 22 şi 25 august, conducătorii studenţilor din întreaga ţară organizează un Congres în vederea examinării situaţiei create. Delegaţiile Centrelor studenţeşti decid să se opună deschiderii cursurilor pentru noul an şcolar şi reafirmă voinţa lor de continuare a grevei; mai mult, ceea ce era extrem de important pentru victoria curentului naţionalist, se hotărăşte a se acorda sprijinul oficial al maselor universitare LIGII APĂRĂRII NAŢIONAL CREŞTINE.

Cu toate acestea, decizia continuării grevei nu a putut fi menţinută. Marea majoritate a studenţilor erau obosiţi şi descurajaţi. Guvrnul, informat perfect de această stare de spirit, era hotărât mai mult ca oricând să nu cedeze exigenţelor lor şi să aştepte apropiata lor capitulare. El reuşise chiar să atragă pe câţiva conducători, prin promisiunea unor situaţii bune la sfârşitul studiilor, cu condiţia de a contribui la spargerea grevei.

Ion Moţa, preşedintele Centrului studenţesc de la Universitatea din Cluj, este îngrozit de perspectiva înfrângerii. Atâtea sacrificii inutile îi puneau o gravă problemă de conţtiinţă. El se zbătea să găsească o ieşire onorabilă din impasul mişcării studenţeşti. După ce a reflectat îndelung timp, el se duce să-l întâlnească pe Corneliu Codreanu, pentru a-i prezenta planul său. Întâlnirea are loc într-un mic oraş, Câmpulung, din Bucovina, unde Corneliu Codreanu participase la un Congres al Ligii.

Amândoi s-au dus pe muntele Rarău, unde, în singurătatea naturii, în mijlocul pădurilor seculare, s-au simţit slobozi de orice influenţă, spre a decide drumul de urmat. Moţa îi destăinui temerile sale. Lumea studenţească ajunsese la limita de rezistenţă. Guvernul şi toate forţele antinaţionale aşteptau, triumfând, iminenta lor capitulare.

Moţa era de părere ca studenţii să fie lăsaţi să meargă la cursuri; dar estima ideea că diriguitorii lor nu puteau abandona lupta, fără a oferi un exemplu generaţiilor viitoare. Cu riscul de a muri ori de a fi încarceraţi pe viaţă, ei trebuiau să lovească fără milă toate elementele responsabile de situaţia tragică a studenţilor şi de suferinţele naţiunii întregi.

Corneliu Codreanu ascultă cu o intensă emoţie pledoaria lui Moţa. El însuşi gândeşte că atul final al luptei lor trebuie să fie pedepsirea trădătorilor. El însuşi e gata de sacrificiul libertăţii sale şi chiar al vieţii; însă trebuie mai întâi să pedepsească cu asprime pe responsabili. Ei se reîntorc la Iaşi, pentru a încunoştiinţa de această decizie pe ceilalţi conducători ai studenţilor.

Responsabilii de suferinţele poporului erau prea numeroşi pentru a-i putea elimina pe toţi, cum ar fi fost just de a face; ei se fixează asupra a câtorva persoane numai, considerate drept principali vinovaţi; câţiva miniştri liberali, câţiva bancheri evrei (aceştia fiindcă finanţau partidele şi corupeau viaţa publică), care vor trebui să cadă sub gloanţele şefilor studenţilor; după ce a fost determinat rolul fiecărui participant, în această istorică acţiune punitivă, membrii echipei vor pleca la Bucureşti, unde trebuiau să aibă loc atentatele.

Evenimentele n-ajung până în stadiul final, din pricina unei defecţiuni survenite printre membrii echipei. Studentul VERNICHESCU îi denunţă autorităţilor. Acest student, s-a aflat ulterior, era un agent al Siguranţei, care se infiltrase printre conducătorii studenţilor. În timp ce întregul grup era reunit acasă la un prieten din Bucureşti pentru a regla ultimile detalii ale operaţiunii şi a-i fixa data, casa e încercuită de poliţie şi toţi cei prezenţi sunt arestaţi, inclusiv Vernichescu, pentru a deturna bănuielile.

Toţi presupuseseră că arestarea rezulta dintr-o indiscreţie ori o stângăcie, ca să se ajungă până acolo încât poliţia să afle locul în care erau ascunse revolverele şi scrisorile lăsate de ei părinţilor şi prietenilor lor, şi în care explicau sensul gestului lor. Ei fură siguri că aveau printre dânşii un trădător şi, mai târziu, după declaraţiile făcute la Parchet, el putu fi identificat.

Studenţii arestaţi sunt mai întâi transportaţi la Prefectura Poliţiei, unde sunt înregistrate primele lor declaraţii. Dovezile de culpabilitate erau destul de grave; totuşi cu o anumită abilitate, era posibil s-o scoată la capăt şi să evite orice condamnare.

Când vine rândul lui Corneliu Codreanu de a-şi face depoziţia, acesta era încă chinuit de îndoială. Nu ştie cum să se comporte. Nu poate admite, în sufletul şi în conştiinţa sa, să se apere, adoptând o atitudine de duplicitate în faţa justiţiei, renegându-şi propriile convingeri şi acte. Cere un minut de reflecţie, în timpul căruia ia hotărârea de a spune întreg adevărul, şi nu numai de a-l mărturisi; însă de a-l afirma cu putere, de a insista asupra lui, de a-l transforma într-o armă de luptă, pentru a lovi, ca ultima oară, pe duşmanii neamului, înainte de a fi condamnaţi la închisoare pe viaţă (căci asta-i aştepta, în cazul unei condamnări).

Declaraţia lui Corneliu Codreanu şi a celorlalţi studenţi provoacă o comoţie în guvern. Acesta prefera ca procesul să nu ia această turnură dramatică, şi ca el să se mărginească la stigmatizarea acţiunii nedemne a câtorva exaltaţi. Totuşi, opinia publică e profund afectată de mărturiile studenţilor, deoarece afacerea complotului se ivise chiar în momentul în care cercurile guvernamentale anunţau emfatic că studenţii renunţaseră la manifestaţii şi se hotărâseră să-şi reia cursurile.

Descoperirile poliţiei, şi mai ales declaraţiile inculpaţilor, seamănă panică în mediile vizate, întrucât, departe de a se calma, manifestaţiile studenţeşti luară o întorsătură alarmantă.

Presa iudaică, dezlănţuită, reproşează guvernului slăbiciune faţă de studenţii agitatori şi cere pedepsirea exemplară a „complotiştilor”.

Ceea ce nelinişteşte mai mult guvernul şi toate partidele este calitatea spirituală a acestor tineri. Pe scena naţionalismului românesc, un tip nou de student apăruse. Până atunci, mişcarea studenţească se mărginise la acte uşor de controlat de către autorităţi: studenţii refuzau să apară la cursuri? Asta era în propriul lor detriment şi al părinţilor lor. Făceau manifestaţii pe stradă? Forţele de ordine erau acolo pentru a le împiedeca. Spărgeau vitrinele caselor evreieşti? Chiar dacă poliţia nu putea să le prevină, nu era o pierdere, căci tocmai statul plătea pagubele ocazionate. Dar, de astă dată, aceşti tineri adoptaseră un comportament diferit: ei renunţaseră la agitaţie de stradă şi se apucaseră să conspire, voiau să omoare pe conducătorii ţării.!

În fond, nu atât complotul în sine înspăimânta pe guvernanţi. Exaltaţi sunt în fiecare generaţie, gata să rezolve problemele politice cu ajutorul revolverului. Cu vârsta, fanatismul se potoleşte, entuziaştii intră în funcţiuni, îşi fondează familii, şi nebuniile juvenile se sting.

Ceea ce alarmează guvernul e spiritul de decizie al acestor tineri, luciditatea convingerilor, credinţa în misiunea lor. O altă specie de individ s-a iscat: sunt oameni care au o viziune integrală a luptei naţionaliste şi sunt gata să-şi dea viaţa pentru triumful idealului lor. Acesta era un fapt inedit în istoria politică a României.

Cu „complotul studenţesc” se deschide o nouă eră în raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi în România. Generaţia nouă nu mai era dispusă să se încline în faţa ilegalităţilor şi abuzurilor. Ea era hotărâtă să nu mai tolereze sistemul de guvernământ în vigoare, bazat pe exploatarea poporului de către clasa posedantă, aliată cu evreii. Timpul acomodărilor facile trecuse. Înaintea uzurpatorilor puterii şi a trădătorilor neamului se ridica un tineret intransigent, care nu mai ceda ameninţărilor, nu mai putea fi cumpărat prin mijlocirea unor linguşiri, beneficii materiale ori onoruri.

La finele instrucţiei preliminare, numai şase persoane au rămas implicate în complot: Corneliu Zelea CODREANU, Ion MOŢA, Corneliu GEORGESCU, Ilie GÂRNEAŢĂ, Tudose POPESCU şi Radu MIRONOVICI.

Până la data judecării, ei sunt depuşi în celebra închisoare „VĂCĂREŞTI”, din împrejurimile Bucureştiului. Această închisoare era o veche mânăstire, a cărei capelă fusese rezervată deţinuţilor. Acolo, în această capelă de închisoare, începe extraordinara evoluţie spirituală ce va da naştere MIŞCĂRII LEGIONARE.

Pe uşa din stânga a altarului era icoana Arhanghelului Mihail, de o rară frumuseţe. Când Corneliu Codreanu a văzut-o, el s-a simţit fascinat de ea. Ori ce câte ori capela era deschisă, el mergea ca să se roage în faţa icoanei, subjugat de calitatea extraordinară a expresiei sale. Arhangelul părea viu.

De pe urma nenumăratelor meditaţii dinaintea icoanei, o idee a izvorât, umplându-i sufletul şi gândul: să pună bazele, în cadrul LIGII, unei organizaţii de tineret, care să poarte numele „ARHANGHELUL MIHAIL”.

Această organizaţie trebuia să călăuzească noile generaţii, să le împiedice de a cădea în mocirla politicianismului sordid. Tineretul intelectual al ţării, în loc să rătăcească în cadrele vechilor grupări politice, pierzându-şi calităţile spirituale, cum se produsese până atunci, trebuia să se concentreze într-un organism care să reflecte propriile aspiraţii. Această organizaţie nouă ar fi avut un alt scop: „Corupţia politică” nemaifiind alimentată prin aportul statornic al tinerimii, ar muri de moarte bună şi această rană a societăţii româneşti, dispărând ea însăşi printr-un natural proces de extincţie.

După eliberare, Corneliu Codreanu a încercat să pună în aplicare această idee în cadrele Ligii; însă, în faţa incomprehensiunii prof. A. C. Cuza, el trebuie să aştepte despărţirea lui de Ligă spre a trece la realizarea planului.

În ajunul procesului, o tragedie izbucneşte în închisoarea Văcăreşti. Ion Moţa trage mai multe focuri de armă asupra lui Vernichescu, trădătorul, şi îl răneşte grav.

Gestul lui Moţa nu pornea dintr-o dorinţă de răzbunare: era expresia unei concepţii superioare de etică naţională. Forţele poporului nostru fuseseră, într-o manieră permanentă, anihilate de trădători. Toate marile figuri ale neamului muriseră prin trădare. În aceste condiţii, orice efort de renovare naţională era consacrat eşecului. Convingerea aceasta era generală în cercurile naţionaliste şi în sufletul tuturor patrioţilor. Nu se putea continua lupta studenţească tolerându-se trădarea unui Vernichescu; alţii îi puteau urma exemplul, lăsându-se cumpăraţi de inamicii naţiunii române, siguri de nepedepsire.

Gestul lui Moţa era pe atât de impresionant, pe cât el a avut loc în ajunul marelui proces care avea să decidă soarta tuturora. Pedepsirea lui Vernichescu agravează considerabil situaţia grupului. Totuşi, Moţa nu se gândea să-şi menajeze şansele de achitare, lăsând pentru mai târziu pedepsirea trădătorului. El sesizase prima ocazie propice, fără nici o speculaţie asupra oportunităţii actului său.

Procesul „complotul studenţesc” s-a judecat la Bucureşti, pe 29 martie 1924. Guvernul nu putea decât indirct să exercite vreo influenţă. Soarta celor şase studenţi depindea de decizia juraţilor. Or, juraţii erau supuşi la două presiuni antagoniste: de o parte, guvernul, partidele politice şi presa iudaică; pe de alta, studenţii din Capitală, la care se adăugau delegaţiile numeroase venite de la celelalte universităţi. Miile de studenţi concentraţi la Bucureşti întreţin Capitala într-o continuă efervescenţă şi reuşesc să câştige opinia publică de partea cauzei lor.

În ziua procesului, Tribunalul e păzit de puternice cordoane de jandarmi, înconjurate şi ele de zeci de mii de oameni, care intonează cântece patriotice şi cer achitarea studenţilor.

Procesul s-a desfăşurat într-o atmosferă ce sfârşeşte prin derutarea cercurilor guvernamentale. Rolurile se inversaseră: nu mai era vorba de procesul studenţilor, ci de acela al clasei conducătoare. STUDENŢII ACUZAŢI DEVENISERĂ ACUZATORII GUVERNULUI, MANDATARII CONŞTIINŢEI NAŢIONALE. Opinia publică identificase pe adevăraţii vinovaţi în rândurile guvernului.

Presiunea opiniei publice a anulat aparatul de intimidare al guvernului, ca şi influenţa presei controlate de evrei. Juriul a dat verdict de achitare, în aplauzele întregii asistenţe. Verdictul acesta era de altfel, din punct de vedere juridic, perfect motivat: nu erau reunite toate elementele necesare pentru ca acţiunea studenţilor să poată fi încadrată în categoria „complot”, aşa cum noţiunea aceasta e definită de Codul Penal -studenţii nu fixaseră data la care trebuia să aibă loc acţiunea lor; şi această lipsă formală anula valoarea juridică a rechizitoriului.

Totuşi, mult mai important dcât aspectul legal şi formal al verdictului, era semnificaţia politică a acestei achitări. Juraţii recunoscuseră că revolta acestor tineri pornea de la o legitimă nelinişte pentru soarta naţiunii; această revoltă exprima brusca tresărire de conştiinţă naţională, continuu jignită de către partide şi politicieni. Revolta era aceea a unui popor întreg împotriva profitorilor şi „învârtiţilor” de război (acela din 1914-1919), care, ridicaţi acuma în fruntea statului, posturi de comandă, continuau jefuirea ţării şi exploatarea poporului. Juraţii ratificau sentimentele întregii naţiuni. Curentul naţionalist reputase o victorie mare contra claselor parazitare care sufocau ţara.

Atunci când mulţimile rămase afară, aşteptând ore întregi sfârşitul dezbaterilor, auziră rezultatul judecăţii, ele izbucniră în aclamaţii nesfârşite. Capitala trăi un moment de neuitată emoţie. În cele din urmă, la ieşire, studenţii sunt purtaţi în triumf. Împreună cu juraţii, opinia publică ratifica gestul lor, condamnând forţele regimului, care, prin politica lor de slăbire şi de persecutare a elementului românesc, împinseseră pe aceşti tineri la gesturi de disperare.

Un oarecare timp, guvernul şi aliaţii lui oculţi nu s-au manifestat public. Curând, însă, inamicii implacabili ai mişcării naţionaliste au înjghebat noi planuri în vederea distrugerii acestei mişcări care deranja într-atâta uneltirile lor secrete.