3) „Garda conştiinţei naţionale”

În toamna lui 1919, Corneliu Codreanu pleacă la Iaşi, unde se înscrie la Facultatea de Drept. O mare decepţie îl aşteaptă. În loc să găsească un tineret universitar mobilizat împotriva comunismului, un tineret gândind şi simţind ca el, află o masă de indivizi, din care majoritatea alunecase deja spre stânga.

Teoriile marxiste erau la modă, propagate -de la înălţimea catedrelor lorde către înşişi profesorii. Intelectualii chiar uitaseră sutele de mii de soldaţi căzuţi pe câmpul de onoare şi pactizau în mod deschis cu duşmanul de moarte al poporului român. Pentru aceşti intelectuali pervertiţi, doctrina comunistă reprezenta ultimul cuvânt al ştiinţei şi al progresului. Cine vorbea de „Patrie”, de „Biserică” sau de „Rege”, era luat în râs, socotit drept anacronic şi retrograd.

Muncitorii, strâmtoraţi de mizerie, erau cu uşurinţă manevraţi de agenţii comunişti, îndemnaţi la greve şi la manifestaţii antipatriotice, la defilarea coloanelor revoluţionare, care strigau: „Jos armata!”, „Jos Regele!”, „Trăiască Uniunea Sovietică!”…Situaţia nu era bună în Capitală şi în alte mari oraşe ale ţării. România se găsea la un pas de revoluţie.

Corneliu Codreanu era înspăimântat de inconştienţa ce domnea în rândurile studenţilor. Cu toate că întreaga atmosferă universitară era ostilă convingerilor sale, el nu ezita nici un moment să se arunce în luptă, pentru a încerca să îndiguiască acest curent vătămător. Dificultăţile acţiunii sale păreau insurmontabile. În masa studenţească nu avea nici un punct de sprijin, organizaţiile universitare se aflau în mâinile comuniştilor. Corneliu Codreanu trebuia să se opună curentului general şi să forţeze schimbarea orientării lui cu 180 de grade. Oricare altul decât el ar fi fost descurajat numai gândind la o asemenea problemă. Tentativa era supraomenească!

Câteva săptămâni după venirea sa la Iaşi, întâmplarea face să cunoască o extraordinară figură de combatant naţionalist: muncitorul CONSTANTIN PANCU.

Acesta era preşedintele unei organizaţii muncitoreşti naţionaliste şi creştine, denumită „GARDA CONŞTIINŢEI NAŢIONALE”…Pancu voia să-i scoată pe muncitori de sub influenţa sloganurilor internaţionaliste şi ale şefilor comunişti. Fără să fie un intelectual, Pancu era un cunoscător profund al problemelor muncitoreşti. În cuvântările pe care le adresa muncitorilor, arăta că revendicările lor drepte puteau fi satisfăcute tot aşa de bine în cadrul patriei; că ei n-aveau nevoie de a se lăsa antrenaţi de către ideologiile străine. Într-un stat guvernat de o echipă de oameni pasionaţi pentru ţara lor, lucrătorii încetează de a fi trataţi drept nişte „paria” ai societăţii.

Constantin Pancu devine aliatul principal al lui Corneliu Codreanu în lupta împotriva comunismului. În sufletul omului acestuia simplu, şi în cadrul organizaţiei sale, Corneliu Codreanu găseşte elementul spiritual corespunzător propriilor sale convingeri. Datorită aportului tânărului student, organizaţia lui Pancu se dezvoltă în proporţii încurajatoare. De la reuniuni secrete într-o cameră mică, unde se adunau 20 de persoane numai, se ajunge la mulţimi, strânse la un loc, de 10.000 de persoane, în pieţele publice. Graţie voinţei lor unite, curentul comunist îşi pierde ascendentul asupra miilor de muncitori şi se găseşte în final redus la o dimensiune inofensivă, în toate marile întreprinderi din Iaşi.

Pancu şi Codreanu profită de entuziasmul provocat în sânul maselor muncitoreşti de programul lor şi de discursurile lor înflăcărate, pentru a organiza pe aceşti lucrători în Sindicate Naţionale, primele din România, străine oricărei influenţe marxiste. La 9 februarie 1920, ei crează şi un partid politic, pe care-l denumesc „SOCIALISM NAŢIONAL CREŞTIN” (4).

În discuţiile Pancu, pentru stabilirea programului noului partid, Corneliu Codreanu îşi fixează atitudinea faţă de problema muncitorească în termenii următori: „Nu admitem nimănui ca să caute şi să ridice pe pământul românesc alt steag decât acela al istoriei noastre naţionale. Oricâtă dreptate ar avea clasa muncitoare, nu-i admitem ca să se ridice peste şi împotriva hotarelor ţării. DREPTATEA TA, ÎN CADRUL DREPTĂŢII NEAMULUI. NU SE ADMITE ca pentru dreptatea ta să sfarmi în bucăţi dreptatea istorică a naţiei căreia aparţii”.

„Dar nici nu vom admite ca la adăpostul formulelor tricolore să se instaleze o clasă oligarhică şi tiranică, pe spatele muncitorilor de toate categoriile, şi să-i jupoaie de piele, fluturând prin văzduh necontenit: PATRIE – pe care n-o iubesc, DUMNEZEU – în care nu cred, BISERICĂ – în care nu intră niciodată, ARMATĂ – pe care o trimit la război cu braţele goale! (5).

Mişcarea lui Pancu îşi atinge apogeul în primăvara lui 1920. Apoi începe să-şi piardă din actualitate şi din putere, pe măsură ce agitaţiile comuniste slăbesc. Când generalul Averescu ajunge la putere, în martie 1920, el ia măsuri energice împotriva comuniştilor, îndepărtând pericolul imediat al unei revoluţii.

5. Corneliu Zelea Codreanu, op. cit., p.24.