5) Mişcarea studenţească

Corneliu Codreanu îşi ia licenţa în drept în iunie 1922. În toamna aceluiaşi an, părăseşte ţara şi merge în Germania, unde are intenţia să-şi completeze studiile, urmând cursurile de economie politică. Nu va rămâne acolo decât câteva luni.

Fiind în Germania, el află că puternice agitaţii studenţeşti au izbucnit în România. Dacă, de-a lungul anilor precedenţi, mişcarea studenţească nu depăşise limitele unui fenomen local (adică Iaşii, cu repercursiuni în Cernăuţii Bucovinei), de astă dată ea s-a generalizat, propagându-se ca un uragan în toate centrele universitare. La Cluj, la Bucureşti, la Iaşi, la Cernăuţi, studenţii părăsesc cursurile şi manifestează pe străzi. Încăierările cu poliţia şi armata sunt constante. Fenomenul e cu atât mai semnificativ cu cât el nu este rezultatul unei acţiuni organizate. Este o explozie spontană. Este „un mare moment de electrizare colectivă, fără pregătire prealabilă, fără discuţii pro şi contra, fără decizii luate în comitete restrânse.”(6).

E „un spasm al naţiunii bolnave” -cum s-a exprimat Ion Moţa, un alt mare român din această generaţie.

Corneliu Codreanu se simte tulburat până în străfundurile fiinţei sale de această deşteptare a conştiinţei naţionale. El îşi pierde liniştea necesară studiilor. Renunţând la planurile de lucru, revine în grabă în România. Simte că ridicarea maselor universitare e un semn providenţial, un fenomen de o reală semnificaţie istorică şi că nu poate lipsi de la această luptă.

Mişcarea studenţească era esenţial anticomunistă; însă primise, în acelaşi timp, şi un alt caracter: devenise „antisemită”.

Trecerea de la anticomunism la antisemitism se produsese în cea mai naturală manieră. Majoritatea conducătorilor comunişti din România, şi cei mai numeroşi agenţi veniţi din Rusia, erau de origine iudaică. Combătând pe comuniştii din Universitate, studenţii s-au lovit peste tot de evrei. Aceştia erau evreii care excitau masele populare la revoltă împotriva statului român. Erau evreii care cereau ca regele să fie detronat şi ca România să se transforme într-o „republică sovietică”…Erau evreii ce propagau ateismul şi insultau pe slujitorii Bisericii. Erau acei care, prin presa controlată de dânşii, susţineau toate tendinţele antinaţionale, îşi băteau joc de patrie, de tradiţie şi de întregul trecut al României.

Toate aceste manifestări ale evreilor au condus pe studenţi la situaţia de a vedea în fiecare evreu un duşman al patriei lor, un element în solda acelora care vizau distrugerea statului român abia constituit. ANTICOMUNISMUL NOII GENERAŢII TREBUIA SĂ CONDUCĂ ÎN MOD INEVITABIL LA ANTISEMITISM.

Existau şi alte cauze de ordin social şi economic, legate strict de stadiul dezvoltării ţării noastre, ce explica antisemitismul tinerimii universitare. Un număr mare de evrei pătrunseseră după războiul mondial în şcoli şi universităţi. În majoritatea liceelor din Bucovina, Basarabia şi Moldova, numărul evreilor înscrişi depăşea pe acela al românilor. Ceea ce nu înseamnă că ei erau mai numeroşi în aceste regiuni decât autohtonii.

Anumite facultăţi, în special la Cernăuţi (Bucovina) şi Iaşi (Moldova) erau literalmente invadate de evrei. La Facultatea de medicină din Iaşi, de exemplu, în 1920, erau 556 de studenţi români faţă de 831 de studenţi evrei. Nimeni nu putea nega faptul că proporţia evreilor înscrişi în aceste universităţi era în flagrantă contradicţie cu realitatea etnică a ţării!

Evreii se aflau într-o situaţie privilegiată în România. Stăpâni ai vieţii economice, ei puteau să-şi trimită copiii în şcolile superioare; în vreme ce masa poporului, formată în mare parte din ţărani, nu putea în nici un fel să suporte cheltuielile de întreţinere a copiilor lor în aceste şcoli. Pericolul era evident! Dacă majoritatea elevilor şi studenţilor de astăzi e formată din evrei, atunci pătura conducătoare de mâine a ţării va avea fatalmente aceeaşi compoziţie etnică. Şi cum evreimea din România simpatiza cu mişcarea comunistă, aceasta însemna că fiecare evreu cultivat putea deveni mâine un factor de dezagregare a naţiunii române şi de înfeudare la Rusia sovietică.

Conştienţi de condiţiile de inferioritate economică a poporului român din acea vreme, preocupaţi să împiedice alienarea clasei conducătoare române, studenţii au întreprins singura politică posibilă în faţa gravităţii situaţiei: ei au cerut „NUMERUS CLAUSUS”, adică limitarea numărului de evrei admişi în Universitate, conform cu proporţia efectivă dintre evrei şi români pe ansamblul teritoriului naţional.

Agitaţiile studenţilor au plasat „chestiunea evreiască” în centrul interesului public. De fapt, această problemă nu era nouă. Ceea ce era nou era virulenţa actualizării ei de către tineret.

În analele politice ale României moderne, antisemitismul reprezintă o tradiţie. Agitaţiile antisemite au început în România încă din prima jumătate a secolului XIX-lea, provocate de numărul excesiv de evrei, care pătrunseseră în acea epocă în Principatele Române, venind din Galiţia (Polonia) şi din Rusia. Moldova, în special, suferise enorm din cauza acestei tăcute invazii.

Cele mai ilustre personalităţi ale culturii naţionale au fost antisemite. E suficient să-l cităm pe poetul de renume MIHAI EMINESCU, pe istoricii HAŞDEU, XENOPOL, IORGA, pe filozoful VASILE CONTA şi pe omul de stat MIHAIL KOGĂLNICEANU. Aceştia sunt cei care au dat strigătul de alarmă contra pericolului iudaic şi s-au opus cu înverşunare asimilării civile, în bloc, a evreilor.

Precizăm, totodată, că antisemitismul poporului nostru n-a avut niciodată un caracter religios sau rasial. Din punct de vedere religios, poporul român este cel mai tolerant din lume. Nu se cunoaşte un singur caz de persecuţie religioasă în România în tot decursul istoriei sale.

Antiseminismul românesc a avut o origine SOCIALĂ ŞI ECONOMICĂ. El a fost provocat de numărul disproporţionat de evrei ce s-au stabilit în România în veacul al XIX-lea; şi, care, parveniţi în poziţii economice preponderente, pretindeau să domine ţara. Tensiunea dintre români şi evrei s-a accentuat după primul război mondial, datorită participării făţişe şi provocatoare a minorităţilor iudaice la agitaţiile comuniste.

Înainte de primul război mondial, a existat un partid care, între alte puncte, avea înscris programul său, „luarea de măsuri în vederea apărării poporului român de exploatarea economică a evreilor”…Acest partid, denumit „Partidul Naţionalist-Democrat” a obţinut 34 de locuri. Însă, curând după acest răsunător succes, el s-a destrămat. Profesorul Nicolae Iorga a părăsit linia antisemită şi s-a distanţat de Cuza.

A. C. Cuza a rămas pe vechea lui poziţie. Profesor de economie la Universitatea din Iaşi, el expunea de la catedră tezele antisemite, cu o rigoare ştiinţifică pe care înşişi duşmanii săi nu o puteau ataca. Dezbaterea asupra acestei probleme esenţiale pentru neamul românesc, atrăgea la cursuri numeroşi studenţi de la alte facultîţi.

Nu se poate tăgădui influenţa ideilor „cuziste”, asupra studenţilor; dar ar fi exagerat să pretindem că mişcarea studenţească este rezultatul învăţămâmtului doctrinar al profesorului. Reacţiunea studenţilor n-a fost generată de ideile audiate la cursuri, de ideile luate din cărţi şi de speculaţiile filozofice asupra problemei evreieşti. Tineretul studios s-a revoltat în momentul în care şi-a dat seama, în ambianţa în care trăia, de inferioritatea lui numerică în raport cu evreii ce se îndesau la universităţi. Antisemitismul studenţilor avea la bază o realitate palpabilă, un fapt vizibil şi uşor de verificat.

6. Corneliu Codreanu: Op. cit., p.75.