12. Politicienii

Corneliu Codreanu îşi începuse lupta pe o bază anticomunistă, pentru a se lansa apoi, în mişcarea studenţească, în favoarea lui „numerus clausus” din universităţi. O dată cu organizarea Ligii, el adoptă programul antisemit al profesorului Cuza. Propaganda desfăşurată de Ligă susţinea că „Evreul” era cauza tuturor relelor de care suferă poporul român şi că odată rezolvată „problema evreiască” de către un Parlament ar avea majoritatea, în mod automat soarta maselor româneşti s-ar ameliora.

Minoritatea evreiască reprezenta incotestabil un factor puternic împotriva dezvoltării neamului nostru, atât prin sechestrarea bogăţiilor ţării, cât şi prin tendinţele politice pro-comuniste. Dar, a afirma, cum susţinea profesorul Cuza, că evreul era unicul responsabil al perturbaţiilor din viaţa economică, socială şi politică a ţării, era o exagerare. Dacă evreul ajunsese la o poziţie economică preeminentă, dacă el redusese pe român la starea de sclavie, dacă exercita o influenţă nefastă în politică, artă, literatură, presă, administraţie şi în toate instituţiile statului, asta s-ar datora, înainte de orice, corupţiei care pustia clasa conducătoare românească.

Dacă această clasă diriguitoare ar fi fost conştientă, evreul n-ar fi putut să se dea la activităţi nocive şi ar fi fost constrâns – din pricina unei rezistenţe generale – să devină un factor constructiv în societate ori să-şi caute o altă patrie.

În definitiv, la o populaţie stabilită într-o ţară doar de câteva decenii, şi care, în toată lunga ei istorie din diasporă, niciodată n-a cunoscut munca direct productivă, mulţumindu-se să speculeze bunurile produse de alţii, la o populaţie care nicicând n-a manifestat ataşament ori sentimente de recunoştinţă faţă de poporul care a primit-o, nu se poate cere să-şi schimbe obiceiurile de azi pe mâine şi să colaboreze loial cu neamul care a primit-o! Oamenii politici români, partidele, conducătorii de stat, guvernele succesive, trebuiau să facă proba loialităţii. Ele aveau misiunea să vegheze ca neamul românesc să nu devină victima instinctelor de pradă ale minorităţii iudaice. Ele, care se cuvenea să vegheze ca energiile naţionale să se dezvolte în totală libertate şi în condiţii de capacitate competitivă cu evreul şi cu toţi ceilalţi străini din ţară.

În cazul acesta, nu mai era nevoie de o politică antisemită propriu-zisă. Demnitatea oamenilor politici era suficientă. Prin legi echilibrate şi prin severa lor aplicare, printr-o bună administraţie şi o politică economică sănătoasă ce-ar fi avut drept principal obiectiv emanciparea maselor populare, în special a ţărănimii, pericolul evreesc ar fi fost în mod considerabil redus şi agitaţiile din perioada post-belică nu s-ar fi produs niciodată.

La capătul acestor nouă ani de lupte şi de suferinţe, Corneliu Codreanu descoperă că există un rău la fel de mare ca şi „comunismul” şi „problema evreiască”, un rău ce roade vitalitatea neamului: flagelul politicii necinstite („politicianismul”).

Prin acest termen, Codreanu înţelege spiritul, mentalitatea, educaţia susţinute în cadrul partidelor politice şi inculcate elementelor chemate să formeze pătura conducătoare a ţării. Viitori deputaţi, senatori, înalţi funcţionari, miniştri, departe de a fi formaţi în sensul educaţiei voinţei şi a patriotismului, departe de a fi conştienţi de îndatoririle lor faţă de popor şi faţă de ţară, erau deprinşi să gândească numai la interesele lor personale sau la cele ale grupului căruia aparţineau; să deteste caracterul ca pe o piedică în calea carierei politice; să folosească orice expediment pentru a-şi croi un drum în viaţa publică; pe urmă, ajunşi la putere, le mai rămânea să se îmbogăţească, asociindu-se cu toţi cei asemănători lor, în opera de jefuire a bugetului de stat şi a bogăţiilor ţării. În partidele politice tradiţionale, noile generaţii învăţau laşitatea, trădarea, sperjurul, imoralitatea.

Pentru Codreanu, în acea epocă, „politicianismul” reprezenta un pericol infinat mai grav decât comunismul, decât acapararea avuţiilor de către evrei, decât toate suferinţele neamului luate împreună; deoarece el mina esenţa morală a naţiunii, slăbea capacitatea ei de reacţie în faţa acestui pericol, nimicea chiar posibilităţile de regenerare ale ţării. El spunea în legătură cu aceasta: „Cea mai mare primejdie naţională stă în aceea de a ne fi deformat, de a ne fi desfigurat structura noastră rasială daco-romană, dând naştere acestui tip de om, creând această căzătură, această stârpitură morală: politicianul, care nu mai are nimic cu nobleţea rasei noastre; care dezonorează şi ne omoară”.(10)

Politicianul era prezent în toate partidele. Toate, fără excepţie, erau corupte până în măduva lor. Nici o reformă salutară nu putea fi realizată în profitul neamului nostru, atâta vreme cât acest personaj pernicios guverna destinele ţării; şi Mişcarea naţionalistă nu putea să învingă decât răsturnându-i definitiv dominaţia. În luptele susţinute până atunci, Codreanu s-a lovit constant de acest inamic, care-şi apăra cu îndârjire şi cruzime privilegiile, asociindu-se evreilor în exploatarea neamului.

Politicianul e acela care s-a opus revendicărilor drepte ale mişcării studenţeşti, care a îndemnat poliţia să brutalizeze tineretul; el a încurajat şi acoperit abuzurile lui Manciu; el a aruncat clasa lucrătoare în mizerie, abandonând-o agitatorilor comunişti; în fine, tot el, falsificând întreaga viaţă politică, a transformat democraţia într-o farsă vulgară şi tragică. Corneliu Codreanu a făcut, în plus, o experienţă politică tristă în timpul alegerilor din 1926. Iată ce zice el despre modul în care guvernul respecta principiile constituţionale: „Vai de dreptatea şi legalitatea din ţara aceasta! Îmi dai drept de vot, mă chemi la vot, dacă nu vin, mă condamni la amendă, iar dacă vin mă snopeşti în bătăi. Politicienii români, indiferent dacă sunt liberali, averescani sau naţional – ţărănişti, nu sunt decât o ceată de tirani, care la adăpostul” „legalităţii”, „libertăţii”, „drepturilor omului”, calcă fără ruşine şi fără teamă, în picioarele lor, o ţară, cu toate legile, cu toate libertăţile şi cu toate drepturile ei. Oare pe viitor ce cale ne va rămâne de apucat?” „Cum se va putea învinge, dacă toate guvernele vor face alegeri la fel, întrebuinţând corupţia furtul şi forţa statului în contra voinţei populare?” (11)

10. Corneliu Codreanu: Op.cit.,p.285

11. idem, Op.cit. p.254-255