9) Teroarea poliţienească şi epilogul ei

Munca se desfăşura în linişte şi cu rodnicie în cele două tabere de muncă. Se putea crede că chiar autorităţile căpătaseră respect pentru acest tineret care, în loc să se amuze sau să se ocupe de frivolităţi şi de scandaluri, îşi petrecea vacanţa muncind pe malurile Prutului.

Asta nu-i decât o iluzie!

Guvernul se pregătea să dea o nouă lovitură mişcării studenţeşti, decretând drept subversivă orice muncă desfăşurată în taberele voluntare. Dar studenţii nu mai sunt în grevă, nu mai sparg vitrinele evreilor, nu mai au loc ciocniri cu jandarmii… Ceea ce înfăptuiesc ei acuma pare mult mai grav autorităţilor: e un gen nou de subversiune şi un contagios exemplu.

Până atunci, tinerii fuseseră copleşiţi cu o mulţime de acuzaţii specifice: ei nu munceau; se delăsaseră de studii; erau derbedei şi vagabonzi… Acum, nu numai că s-au reîntors la carte, dar fac un lucru în plus: îşi construiesc Căminul cu propriile lor mâini. Dispreţuind viaţa uşoară, se înhamă voluntar la treburi dintre cele mai dure. Lucrează în comun, duc o viaţă disciplinată, fără ca nimeni să-i forţeze şi fără să primească remuneraţie.

Un asemenea lucru nu se mai văzuse niciodată în România, unde muncile grele erau repartizate claselor inferioare. Acest Codreanu, după opinia guvernului şi a autorităţilor, era un om periculos, căci tulbura tineretul, indicându-i un mod de viaţă contrar obiceiurilor societăţii existente. După părerea lor el creea un curent redutabil care tulbura ordinea socială, economică şi politică. Trebuia să se pună capăt unei astfel de influenţe, aparent inofensive, încărcată în realitate de primejdii viitoare pentru securitatea statului.

Într-o zi, pe când Corneliu Codreanu lucra la zarzavaturi cu un grup de 50 de voluntari, poliţia şi jandarmii năvălesc în grădină şi, sub ameninţarea puştilor, îi aruncă la pământ, îi lovesc cu picioarele, cu vânele de bou şi paturile armelor. Apoi, tinerii, legaţi, sunt duşi de-a lungul străzilor principale ale oraşului, până la Prefectura de Poliţie. Acolo, prizonierii sunt din nou brutalizaţi sub pretextul ca să le scoată vreo vorbă despre „ceea ce le-a spus Codreanu”, planurile de revoluţie pe care le urzesc în timpul muncii din grădina de zarzavaturi”…Cum nenorociţii n-au nimic să declare, loviturile se dublează; tălpile picioarelor sunt negre de sânge.

Călăii îl aduc pe urmă pe Corneliu Codreanu la locul de tortură, pentru a-i aplica acelaşi tratament. În momentul în care brutele îşi încep mârşava lor treabă, se aude zgomot pe culoar. Sunt părinţii studenţilor torturaţi care, aflând de violenţele săvârşite la Prefectură, au venit să-şi salveze copii. Ei solicitaseră de asemenea, prezenţa Primului – Procuror şi erau însoţiţi de profesorii naţionalişti de la Universitate, în frunte cu A. C. Cuza. prins în flagrant delict de abuz de putere Prefectul de Poliţie, MANCIU, e obligat să elibereze victimele.

Oraşul fierbea de indignare! Mai trebuia puţin ca poliţiştii vinovaţi să nu primească o corecţie sângeroasă din partea publicului.

Părinţii studenţilor şi elevilor trimit o plângere împotriva lui Manciu către Ministerul de Interne, cerând destituirea acestuia şi pedepsirea sa. Ministerul de Interne, nu numai că îl menţine pe Manciu în postul său, dar îi decerne o decoraţie, în timp ce comisarii ce au participat la torturi beneficiază de înaintare în grad.

Manciu fusese numit Prefect al Poliţiei de Iaşi în intenţia evidentă de a înfricoşa tineretul, de a-l obliga să renunţe la lupta lui naţionalistă. Înainte de toate, Manciu atacase pe Corneliu Codreanu. Voia să-l provoace, făcându-l să-şi piardă răbdarea, obligându-l să riposteze, făcând un gest de apărare, ce-ar putea furniza omului regimului un motiv pentru a-l tortura, a-l pune în afara luptei sau chiar de a-l omorî.

Mişcarea naţionalistă se găsea la o răscruce: ori se lasă intimidată de violenţele luiManciu şi riscă să se sfarme, în care caz, din toate sacrificiile consimţite până aici nu mai rămânea decât amintirea unei agitaţii sterile; ori să nu cedeze deci să se opună insultelor, violenţelor, pe care Manciu le săvârşea sub acoperământul funcţiilor sale şi al imunităţii de care se bucura; în care caz, tineretul ar fi fost el însuşi vinovat de violenţă.

În agitata istorie a Mişcării Legionare, şefii ei s-au aflat adeseori în situaţii similare: să capituleze sub loviturile şi atacurile nedrepte; sau să răspundă acestor atacuri, deschizându-şi un drum cu sabia în mână, după ce s-a văzut eşuându-se toate resursele legale de luptă şi de afirmare.

Corneliu Codreanu rămâne multă vreme frământat de problema aceasta. După umilinţele şi loviturile îndurate, el pare un alt om, un om disperat. Ceva se prăbuşeşte în el… El nu mai are încredere în propriile forţe, nici în lupta căreia i-a consacrat cei mai frumoşi ani de viaţă. Nu se mai simte capabil de nimic. Taberele de muncă, nici ele nu-l mai interesează. E un vultur cu aripile tăiate…

Zdrobit spiritualiceşte, se retrage în liniştea munţilor. Pe muntele Rarău, în Bucovina, la 1500 de metri altitudine, îşi construieşte o cabană, se izolează de lume timp de o lună şi jumătate, şi meditează asupra ultimilor evenimente… Se sfâşie fără să găsească vreo soluţie. Cu toate acestea, un lucru i se cristalizează în conştiinţă: hotărârea neclintită de a nu accepta nicicând cea mai mică umilinţă, cea mai mică lovitură, indiferent de unde vine aceasta. Dacă cineva îndrăzneşte să-l atace, să-l atingă chiar, va riposta chiar cu preţul vieţii la nevoie.

În starea aceasta de spirit, se întoarce la Iaşi, unde îşi reia ocupaţiile obişnuite de la cărămidărie şi de la grădina de zarzavat; în scris, în afară de acestea, ca avocat în baroul de Iaşi, el îşi împarte timpul între o treabă civică şi Tribunal. Totuşi, violenţele poliţieneşti n-au slăbit. De la Iaşi, luînd exemplul lui Manciu, autorităţile extind teroarea asupra întregii Moldove. Orice comisar doritor de avansare sau de sporire a lefii dispune de un mijloc infailibil: brutalizarea unui student.

La 25 Octombrie 1924, Codreanu se prezintă la unul din Tribunalele Iaşului, unde trebuia să pledeze într-un proces intentat de un student împotriva Prefectului Poliţiei, Manciu, pentru lovituri şi ofense. Prefectul vine la şedinţă cu întregul său stat – major, plus 25 de poliţişti înarmaţi. Abia începuseră dezbaterile când Manciu, cu grupa sa de poliţişti, în prezenţa judecătorului, se precipită asupra lui Corneliu Codreanu şi a persoanelor chemate să depună ca martori. Corneliu Codreanu, în faţa numeroaselor atacuri şi intenţii agresive ale lui Manciu, se consideră în stare de legitimă apărare. Scoate revolverul şi trage. Manciu cade, lovit mortal; doi comisari sunt grav răniţi; alţi poliţişti dispar.

Ştirea morţii lui Manciu se răspândeşte ca o dâră de praf de puşcă în tot oraşul. Populaţia respiră, uşurată. O spaimă apăsătoare s-a risipit. Torţionarul şi-a primit pedeapsa meritată. Studenţii părăsesc căminele, ies pe străzile oraşului şi-şi exprimă bucuria prin cântece patriotice.

10) PROCESUL.

Un mandat de arestare e lansat împotriva lui Corneliu Codreanu, care este închis în puşcăria GALATA, lângă Iaşi, supus fiind unui tratament de distrugere fizică. E depus într-o celulă neîncălzită cu o simplă scândură de lemn drept pat. Iarna venea şi temniţa era aşa de umedă, încât apa şiroia pe pereţi. Nu i se dă nimic pentru a se înveli; şi astfel suferă teribil de frig. Ca hrană, primeşte o pâine neagră pe zi. În asemenea condiţii, trăieşte timp de 13 zile.

Guvernul voia cu orice preţ să obţină condamnarea lui Corneliu Codreanu. Totuşi, atmosfera de la Iaşi nu i se părea destul de favorabilă; de aceea Ministerul de Justiţie ordonă transferarea acuzatului în oraşul Focşani. Cum procesul trebuia să se desfăşoare la Curtea Criminală (Tribunal), era de maximă importanţă ca mediul social din care proveneau juraţii să nu fie contaminat de curentul naţionalist. Focşanii erau consideraţi drept o citadelă a partidului liberal. Or, spre marea decepţie a guvernului, îndată ce Corneliu Codreanu e adus în acest oraş, o schimbare radicală se manifestă în opinii. Citadela liberală se transformă în citadelă naţionalistă. Întreaga populaţie, indiferent de culoarea politică, merge să-l aclame pe eroul tineretului. Cele mai bune familii din oraş se îngrijorează de soarta lui şi copii lor se înscriu printre apărători.

Procesul e fixat pentru 14 Martie 1925. Acuzatul fusese deja adus în sală şi juraţii trăseseră la sorţi, când se anunţă amânarea procesului, în urma unui ordin venit de la Bucureşti. Mulţimea care a venit cu grămada în Focşani ca să asiste la proces – numai din Iaşi sosiseră 300 de persoane – manifestează zgomotos, împreună cu populaţia locală, pentru a protesta împotriva acestei amânări şi pentru a înfiera procedura abuzivă a guvernului.

Acesta a fost informat, de către autorităţile locale, că nu se poate conta pe juraţii locului, şi că achitarea lui Codreanu e sigură. Trebuia să fie găsit de urgenţă alt oraş, în care să nu fie populaţie evreiască dominantă; căci existenţa elementului evreiesc declanşa în mod automat reacţia naţionalistă a românilor.

Ministerul de Justiţie ordonă transferul procesului la Turnu Severin, oraş din Oltenia, într-o regiune pur românească, ce părea a corespunde din plin dorinţelor ascunse ale guvernului. El număra foarte puţini evrei şi agitaţiile antisemite îi erau necunoscute. Autorităţile locale au garantat guvernului că, acolo, Corneliu Codreanu va fi condamnat.

Totuşi, calculele guvernului se arătau a fi la fel de greşite ca şi prima dată. Moartea lui Manciu a luat proporţiile unui eveniment naţional. Curentul de simpatie pentru Corneliu Codreanu s-a răspândit în toată ţara, şi rezultatul judecăţii a fost pretutindeni acelaşi: ACHITAREA. Cu cât regimul se înverşunează să se amestece în derularea procesului, cu atât indignarea populară sporeşte.

La Turnu Severin, zilele procesului sunt de sărbătoare. Închisoarea în care se găseşte Codreanu a devenit un loc de pelerinaj. Acuzatul e înconjurat de calda afecţiune a populaţiei. Mii de persoane au alergat din toate colţurile ţării ca să-şi manifeste simpatia. Autorităţile locale, nu numai că nu sunt capabile să-şi ţină angajamentele luate faţă de guvern, însă se văd antrenate de entuziasmul general.

Procesul are loc pe 20 Mai 1925. Preşedintele Tribunalului primise 19.300 de cereri de înscriere pentru apărarea tânărului naţionalist. În sală nimeni nu ascultă lectura actului de acuzare; toate dezbaterile seamănă cu o simplă formalitate. Martorii acuzării, comisarii din Iaşi care au torturat pe studenţi, abia de se strecoară printre mulţimea iritată.

Când verdictul de achitare e citit, un entuziasm indescriptibil stăpâneşte mulţimea. Ochii tuturora se îndreaptă spre tânărul om, calm şi mândru în boxa acuzaţilor. Este purtat în triumf pe străzile oraşului.

De la Turnu Severin, Corneliu Codreanu, cu apărătorii lui şi cu studenţii veniţi la proces, pleacă cu un tren special spre Iaşi. De-a lungul drumului, mii şi mii de oameni se adună în gări, pentru a-i saluta. La Bucureşti, în Gara de Nord, 50.000 de persoane aşteaptă sosirea trenului. Un impuls misterios a adus mulţimile la gară în acea zi, cum afirmă Corneliu Codreanu: „Veniţi la gară, pentru că din toate trenurile care trec, este unul care merge astăzi pe linia destinului românesc! Toate merg pentru interesul celor din trenuri, acesta merge pe linia neamului, pentru neam”.