9 Alegerile sângeroase

Vasile Marin completează precedentele declaraţii ale lui Corneliu Codreanu, precizând asupra modului în care I. G. Duca şi-a luat angajamentul de a distruge Garda de Fier. După atentatul asupra lui Duca, Vasile Marin n-a putut fi arestat de poliţie. În toată iarna lui 1933-1934, el a trăit ascuns, refuzând să se predea. Cunoştea, datorită experienţei anterioare, de-atunci când fusese reţinut 19 zile fără mandat de arestare, ce înseamnă legalitatea în România şi ce importanţă se putea da „anchetelor” autorităţilor.

Cu toate acestea, pe vremea cât se afla în clandestinitate, n-a rămas inactiv. El s-a ostenit să demonstreze oamenilor cu care era în legătură abuzurile guvernului liberal şi ce anume era monstruoas în ceea ce acesta numea „complotul Gărzii de Fier”, pus în scenă, piesă cu piesă, de către organele de poliţie.

Din această epocă s-au păstrat trei scrisori preţioase, de o mare valoare documentară, scrise de Vasile Marin. Una era adresată lui Nicolae IORGA, alta lui Grigore IUNIAN, conducătorul Partidului Radical-Ţărănesc, şi a treia lui Charles MAURRAS, pe care Vasile Marin îl cunoscuse în timpul studiilor sale în Franţa.

În scrisoarea către Charles Maurras se găsesc rândurile următoare: „Această treabă de călău revine guvernului defunctului Duca, aceluia care se asigurase de sprijinul finanţei internaţionale, mai ales a „Băncii din Paris şi din Ţările de Jos”, ca şi protecţia cabinetului masonic al d-lui Chautemps, totul încoronat de cauţiunea burgheză a d-lui Titulescu, unul din reprezentanţii bancherilor internaţionali în România”.

La 7 noiembrie 1933, la cererea regelui, Vaida-Voevod îşi prezintă demisia. Şeful Partidului Liberal, I. G. Duca, e însărcinat cu formarea noului guvern. Parlamentul a fost dizolvat şi noi alegeri sunt fixate pentru 20 decembrie 1933.

Mişcarea Legionară participă la alegeri. Abia deschisă campania electorală, că la sediul central al Legiunii au venit în număr mare ştiri din cele mai neliniştitoare. În toată ţara domnea o teroare fără precedent. Planul guvernului era de a provoca cât mai multe posibile incidente cu legionarii, în perioada campaniei electorale, de a-i sili să reacţioneze, pentru ca la urmă să poată răspunde „dezordinilor”, prin dizolvarea organizaţiei.

Aflând de acest plan, Căpitanul dădu ordin echipelor de propagandă legionare să evite orice provocare. În regiunile în care nu se putea pătrunde, mai bine să se renunţe la propagandă. Mai degrabă să piardă câteva mii de voturi, decât să dea satisfacţie guvernului.

Dar guvernul nu se mărgini la sectorul propagandei. El inventă un gen de provocări ce nu putea fi evitat: dădu instrucţiuni organelor executive să împiedice pe legionari să-şi depună listele cu candidaturi. Conform legii româneşti, alegerile erau de competenţa judiciarului. Puterea executivă era exclusă de la operaţiunile de votare. Comisia Centrală Electorală, Comisiile Electorale Judeţiene şi toate Birourile de votare erau prezidate de magistraţi. Listele cu candidaturile diferitelor partide erau depuse la Tribunale, unde Comisia Electorală a Judeţului îşi avea reşedinţa.

Cu noua măsură, tribunalele fură plasate sub supravegherea poliţiei, şi, îndată ce apăreau legionarii, agenţii săreau asupra lor, cotrobăindu-i prin buzunare, confiscându-le listele şi trimiţându-i înapoi pe jos, din jandarmerie în jarndarmerie. În anumite judeţe, pentru mai multă siguranţă, tribunalele au fost împresurate de trupe, şi, oricărui suspect i se interzicea intrarea în Palatul de Justiţie.

Într-o asemenea situaţie, cum să eviţi provocările?!

Sfidarea guvernului depăşise toate limitele. Legiunea putea să se încline în faţa unor astfel de măsuri excesive? Putea ea să renunţe să-şi depună candidaturile, pentru a nu provoca mânia guvernului, ceea ce echivala practic cu abandonarea alegerilor. Această atitudine ar fi avut drept urmare numai încurajarea abuzurilor guvernamentale, dar ar fi suprimat chiar posibilitatea, pentru Mişcare, de a se afirma în viaţa politică; şi acest procedeu ar fi putut fi aplicat, apoi, de toate guvernele. Lupta pentru înregistrarea candidaturilor, Mişcarea lupta pentru existenţa ei politică, pentru dreptul legitim, pentru prestigiul ei, sub acoperământul legilor statului.

O luptă îndârjită izbucni în întreaga ţară între autorităţi şi legionari; unii pentru a împiedeca depunerea de candidaturi, ceilalţi pentru a le prezenta. În anumite judeţe, legionarii reuşiseră să pătrundă în tribunale, uzând de diverse stratageme; în alte cazuri, adevărate lupte au fost necesare pentru a se ajunge până la biroul Comisiei Electorale. Profesorul Vasile Christescu nu putu să pună piciorul la Tribunalul oraşului Giurgiu, decât cu revolverul în mână. Au fost cazuri în care poliţia a mers până acolo încât a violat propria incintă a Palatului de Justiţie. Delegaţiile legionare au fost arestate şi deposedate de documentele lor, îndată ce ele deschideau uşa biroului Preşedintelui.

În această încleştare de forţe, legionarii nu s-au lăsat dominaţi. Fiecare organizaţie s-ar fi considerat dezonorată, dacă nu şi-ar fi depus lista. Capacitatea de sacrificiu a legionarilor sfârşi prin înfrângerea aparatului de teroare a guvernului. Mişcarea reuşeşte să-şi depună candidaturile în 66 de judeţe din 71. Între timp, simpatiile faţă de Mişcare se afirmau în popor ca o avalanşă, pe măsură ce ura creştea contra Partidului Liberal.

Mijlocul pus în acţiune de guvern în alegerile acestea (interzicerea de depunere a listei cu candidaturi) era, fără îndoială, cel mai eficace pentru provocarea atâtor incidente câte dorea el. Dar, această violare gravă a legii electorale în vigoare nu era principala caracteristică a prigoanei. Exista un aspect mult mai tragic. Pentru prima oară se folosea asasinatul drept mijloc de distrugere a Mişcării. Arestările, reţinerile, şi toate celelalte ilegalităţi, nu erau suficiente, şi guvernul merse şi mai departe: legionarul se afla expus în mod deschis morţii. Era un „vânat liber” asupra căruia se putea trage, fără teama nici unei consecinţe. Poliţiştii contra legionarilor. Acei care se arătaseră nemiloşi, în lupta lor împotriva „infractorilor statului”, erau recompensaţi de guvern, pentru „act de curaj în slujba patriei”.

Ordinul de vărsare de sânge nevinovat provenea direct de la I. G. Duca, şeful guvernului. Cel care supraveghea executarea planului de exterminare a Legiunii era Victor Iamandi, subsecretar de stat la Interne.

Cea dintâi victimă a teroarei a fost studentul Virgil Teodorescu, din Constanţa, omorât de un sergent de stradă, atunci când lipea afişe. Asasinarea lui Virgil Teodorescu a inspirat lui Ion Moţa, care asistase la înmormântarea sa, ca reprezentant al Căpitanului, un articol emoţionant, „Cranii de lemn”, publicat în revista legionară „AXA”, din 7 decembrie 1933: „Era atât de bombată fruntea camaradului, acolo între flori şi lumânări aprinse. Cât de simplu se rezolvă pentru dânşii totul. Câteva coale de hârtie înnegrită prin cancelarii, procese-verbale, autorizaţii de înmormântare, şi totul se face repede şi în bună regulă. Astăzi cu unul, mâine cu altul. Cu timpul, stăpânirea va câştiga chiar o foarte bună experienţă administrativă în această „materie”, şi totul se va aranja şi mai uşor. Se va putea chiar înfiinţa un serviciu public administrativ pentru satisfacerea acestei noi funcţiuni sociale: eliminarea din societate, până sub ţărâna gropii, a acestor indezirabili care sunt totuşi elementele cele mai pure sufleteşte ale tineretului actual, cei mai patrioţi, fruntaşi în şcoli şi la examene, cei mai buni şi scumpi copii ai familiilor şi, deasupra, întruparea masivă a visului regelui Carol I: caractere. Tineri care ştiau şi ştiu că pe calea aceasta îi aşteaptă toate jertfele, toate ofensele şi nici un folos personal, care primesc însă cu bucurie această mucenicie pentru Neam şi Cruce.

De aceea, autorii uciderii camaradului nostru, ca şi iniţiatorii sistemului „craniilor de lemn”, vor purta o nesfârşită povară în faţa lui Dumnezeu, în faţa Justiţiei viitoare şi în judecata istoriei româneşti” (Ion Moţa, „Cranii de lemn”…P.159,160,162).

Câteva zile mai târziu, un alt asasinat avu loc la Iaşi. Studenţii din acest oraş făceau o slujbă religioasă pentru camaradul lor omorât la Constanţa. Armata interveni, opri procesiunea şi obligă pe studenţi să se refugieze la Căminul Cultural Creştin. Armata încercui atunci Căminul şi menţinu starea de asediu timp de trei zile. Un muncitor legionar, Niţă Constantin, aruncă câteva pâini studenţilor blocaţi, deasupra capetelor soldaţilor ce formau cordonul. Unul dintre aceştia trase asupra lui şi Niţă Constantin căzu la pământ, trăznit.

Nici o anchetă judiciară nu a fost efectuată, nici într-un caz, nici în celălalt. Afacerea fu închisă şi aceste două asasinate, comise de agenţii forţei publice, trecură la rubrica „incidentelor electorale”…Sergentul de stradă care l-a omorât pe Vrgil Teodorescu la Constanţa a fost doar transferat într-un alt oraş, şi nu ca o sancţiune, ci pentru că guvernul se temea ca el să nu sufere ceva de pe urma răzbunării legionarilor. De asemenea, se ignoră până astăzi cine a tras asupra lui Niţă Constantin. Puţin timp după aceea, s-a aflat la Centru moartea unei a treia victime a teroarei liberale: legionarul Ion Bălăianu, mort la spitalul din Giurgiu, în urma torturilor suferite. Şi lista morţilor abia se deschidea.

Guvernul începu să creeze un climat de teroare, declanşă gustul violenţei; şi poliţişti şi jandarmi se năpusteau cu ferocitate asupra legionarilor, oriunde îi întâlneau. Guvernul însă nutrea planuri şi mai tenebroase. Intenţia lui era, printr-o încăierare între legionari şi poliţişti, să lichideze pe însuşi Corneliu Codreanu, şi să treacă moartea lui ca un nou „incident electoral”.

Conştient de pericol, Căpitanul nu se mişcă din Bucureşti, contrar obiceiului său de a parcurge multe judeţe în timpul campanei electorale.

Totuşi, teroarea nu dădu rezultatele scontate de guvern. Autorităţile n-au putut impiedeca Mişcarea să-şi depună candidaturile şi să câştige, din ce în ce mai mult simpatia populară. Acuzaţiile de „mişcare anarhică” şi „teroare”, lansate împotriva ei de presa guvernală, n-aveau priză în popor. Rapoartele care soseau la Ministerul de Interne semnalau că, dacă Mişcarea participa la alegeri, ea ar obţine un număr de voturi considerabil; şi pericolul pe care guvernul voia să-l ocolească creştea. De aceea, Mişcarea nu ajunse la alegeri. Înainte de a deveni prim-ministru, I. G. Duca se angajase să dizolve încă o dată Legiunea.