8 Angajamentul partidului liberal

Deşi Partidul Naţional-Ţărănesc dăduse suficiente dovezi de energie în reprimarea „agitaţiilor” legionare, adversarii Mişcării erau tot nemulţumiţi de Vaida-Voevod, preşedintele acestui guvern. El era, după părerea lor, prea slab, prea legat de trecutul său naţionalist de pe vremea în care luptase împotriva opresiunii maghiare, pentru întreprinderea hotărâtă a unei radicale operaţiuni contra Mişcării. Presa partidului liberal îl acuza de „toleranţă faţă de Mişcare”, de „cochetărie cu extrema dreaptă şi cerea îndepărtarea guvernului. Presa externă, asmuţită de Nicolae Titulescu, îl acoperea cu aceleaşi acuzaţii, cerând să se pună capăt agitaţiilor „hitleriste” în România; pe de altă parte, ţara noastră risca să-şi piardă creditul politic şi financiar al străinătăţii.

A-l îndepărta pe Vaida-Voievod era un lucru simplu; însă mai dificil era de găsit partidul şi şeful de guvern dispuse să-şi asume rolul de călău al tineretului românesc. Căci regele, în acel moment, nu mai atribuia puterea decât pe baza unui criteriu unic: partidului şi conducătorului care îşi vor lua angajamentul să trimită la închisoare sau în mormânt tineretul naţionalist.

Partidul Poporului era prea slab numeric şi conducătorul lui, mareşalul Alexandru Averescu, n-ar fi acceptat niciodată puterea cu acest preţ. Celelalte formaţiuni politice erau şi mai slabe, pentru a fi luate în considerare în ceea ce priveşte succesiunea. Nu rămânea deci disponibil, pentru executarea acestui sângeros mandat, decât Partidul Liberal. Acest partid nu se bucura de nici o popularitate; el dispunea, în schimb, de cadre puternice şi disciplinate. Trecutul îl desemna în afară de asta, pentru acest rol riguros şi brutal. El comisese primele asasinate politice din România! El dăduse frumoasele dovezi „de energie” când, în 1907, fuseseră masacraţi 11.000 de ţărani.

Totuşi, exista o dificultate privind trecerea succesiunii acestui partid. Raporturile sale cu regele Carol II erau încordate. I. G. Duca, conducătorul Partidului Liberal, se pronunţase, la 8 iunie 1930, împotriva restauraţiei şi încă mai era pornit contra metresei regelui, Elena Lupescu. La rândul lor, regele şi doamna Lupescu îl detestau profund pe şeful Partidului Liberal. Pentru încetarea acestei aversiuni, regele a fost supus unor puternice presiuni interne şi externe, ca să ia în seamă serviciile pe care Duca le-ar putea aduce „cauzei”, în acel moment. Problema legionară încurca orizontul şi unea toate clanurile politice, deasupra intereselor sau a caracterelor disparate: regele Carol nu putea suporta ascendentul lui Corneliu Codreanu asupra tineretului; Elena Lupescu îl instiga pe rege să persecute pe legionari, prin solidaritatea cu coreligionarii ei; Partidul Liberal îşi vedea viitorul ameninţat de creşterea curentului naţionalist; iar Titulescu, în calitate de eminenţă cenuşie a conspiraţiei comuniste, refuza colaborarea cu orice guvern ce n-ar fi luat măsuri radicale în vederea lichidării „pericolului Gărzii de Fier”.

În ceea ce privea Partidul Liberal, clauza nimicirii Gărzii de Fier nu era o condiţie care să-i displacă. Partidul Liberal nu era un partid de mase. Singura lui posibilitate de a supravieţui politic era de a nu fi oprit de la sursa puterii: Coroana. El nu putea ajunge la guvern decât de sus în jos, adică prin bunăvoinţa factorului constituţional. Mai mult, o dată instalat la conducerea ţării, el s-ar fi aflat în situaţia de a falsifica alegerile, pentru a-şi asigura majorităţile parlamentare. Dacă climatul politic se schimba (aşa cum voia Corneliu Codreanu) în direcţia unei aplicări sincere a legalităţii constituţionale, acest partid ar fi fost măturat de pe scena politică. Pe calea liberă a sufragiului universal, niciodată Partidul Liberal n-ar fi ajuns la putere. Impopularitatea cronică de care suferea îl împiedeca să înfrunte o luptă politică loială, lăsând ţara să-şi aleagă liber dintre diversele grupări politice.

În faţa popularităţii crescânde a Mişcării Legionare, Partidul Liberal se vedea iremediabil pierdut. Când s-a cerut lui I. G. Duca, ca o condiţie „sine qua non” a venirii la putere, combaterea Gărzii de Fier prin cele mai energice mijloace, el şi-a dat consimţământul.

Deşi în faţa acestei perspective Duca avusese câteva ezitări, aşa cum mărturisesc mai multe personalităţi politice, şi chiar el avusese presentimentul unui sfârşit violent, până la urmă raţiunea partidului a învins, eliminarea Mişcării fiind socotită drept o condiţie de supravieţuire pentru Partidul Liberal.

Nu în aceeaşi situaţie se afla Partidul Naţional-Ţărănesc. Acesta era un partid de mase, cu o solidă popularitate şi, în consecinţă, nu depindea, în aceeaşi măsură, de sprijinul Coroanei. Activitatea politică a lui Corneliu Codreanu nu-i ameninţa existenţa politică. La nevoie, se putea chiar avea în vedere o alternativă de guvern între legionari şi naţional-ţărănişti, cu perpetua excludere a liberalilor. Evident, conducătorii acestui partid se bucurau, în forul lor interior, de perspectiva unei lupte între legionari şi liberali. Aripa marxistă a partidului saluta lupta aceasta ca o proiecţie a propriei lor ideologii; în timp ce aripa conservatoare specula posibilitatea de a vedea tinerimea legionară, decapitată şi dezorientată, căutându-şi refugiul în rândurile acestui partid.

Începând cu vara anului 1933, „VIITORUL”, organul oficial al Partidului Liberal lansă o vehementă campanie împotriva Mişcării, acuzând totodată pe primul-ministru, Vaida-Voevod, de complezenţă faţă de „agitatorii” Gărzii de Fier. O directă invitaţie, conform intenţiei evreilor din străinătate, de a face presiuni asupra suveranului român, înainte de a veni la putere; căci era singurul mod, pentru ei, de a se debarasa de coşmarul Gărzii de Fier.

„Zilele acestea vom coborî ca neam pe scara celei mai mari umiliri româneşti. Doi bărbaţi de stat români, I. G. Duca şi N. Titulescu, vor aranja cu faţa politică a trustului bancherilor jidani de la Paris, interesaţi, pe de-o parte, de exploatarea nemiloasă a bogăţiilor ţării şi, pe de altă parte, în a asigura o cât mai fericită situaţie coreligionarilor lor din România, venirea la putere a Partidului Liberal.

Aceasta, cu condiţia formală, cu angajamentul de exterminare, prin orice mijloace, a Mişcării Legionare. Bancherilor străini nu le convine o naţie românească legionară, tânără, puternică, mândră şi care să-i scuipe afară din ţară, cu toate capitalurile de pradă.

Şi astfel, ca o împlinire a suferinţelor de peste zece ani, ni se pregăteşte, fără a fi cu nimic vinovaţi, cununa morţii” (C. Z. C.,Pentru legionari, p.441,ed 1940).