10Dizolvarea Mişcării Legionare

Guvernul hotărâse ca desfiinţarea organizaţiei legionare să nu aibă loc înaintea termenului pentru depunerea candidaturilor. Numai anunţând măsura, în acel moment, s-ar produce şi efectele. Pe de altă parte, dacă ea ar avea o singură zi de răgaz, exista riscul ca legionarii să introducă alte liste de candidaturi, în numele unor organizaţii create de circumstanţă, ce ar fi scăpat atunci voinţei Consiliului de Miniştri. Pentru a preveni această eventualitate, Jurnalul, anunţând dizolvarea Mişcării, n-a fost făcut public decât în noaptea de 9 spre 10 decembrie, după ce, conform dispoziţiei legii electorale, nici o candidatură nu mai putea fi depusă.

Este semnificativ că desfiinţarea Gărzii de Fier n-a fost obiectul unui Decret Regal, ci a rezultat dintr-o decizie a Consiliului de Miniştri. Cu toate că regele a fost amestecat în complotul de lichidare a Mişcării Legionare, el refuză să-şi pună semnătura pe un asemenea Decret, lăsând să cadă întreaga răspundere asupra lui I. G. Duca.

Acţionând în grabă şi improvizaţie guvernul se acoperi de ridicol. Jurnalul Consiliului de Miniştri anunţa dizolvarea „Legiunii Arhanghelului Mihail” şi a „Gărzii de Fier”, grupări politice ce nu figurau la Comisia Centrală Electorală. Aceste organizaţii fuseseră desfiinţate în 1931. Mişcarea prezentase candidaturi sub numele „Gruparea Corneliu Zelea Codreanu”, denumire de care Căpitanul uzase la alegerile generale din 1932. După câteva ore, guvernul îşi dădu seama că dispoziţiile din Jurnalul Consiliului de Miniştri nu erau aplicabile listelor legionare, şi îl completă printr-o hotărâre, specificând că actul se dizolvare se întinde şi asupra „Grupării Corneliu Zelea Codreanu”.

Suferinţele abia începeau!

După dizolvare, guvernul ordonă arestarea tuturor legionarilor, de la Şeful suprem până la membrii cei mai recenţi. România politică nu strălucise niciodată prin respectul legalităţii. Cetăţenii, în ciuda tuturor garanţiilor constituţionale, s-au aflat mereu fără apărare în faţa vexaţiunilor puterii executive. Şi totuşi, nu se mai văzuse niciodată o asemenea prigoană. Peste 11.000 de persoane au fost ridicate de la domiciliile lor şi aruncate în închisoare. După legile ţării, nici un cetăţean nu putea fi deţinut mai mult de 24 de ore fără un mandat judiciar. I. G. Duca suprimă toate garanţiile constituţionale şi el se substituie abuziv puterii judecătoreşti, pentru a ordona toate aceste arestări. Deţinuţii nu erau prizonierii justiţiei, erau într-un fel escamontaţi de guvern şi păziţi cu forţa în temniţe. Arestările nu fuseseră sfectuate de către parchetele civile sau militare, ci de poliţie, jandarmi şi prefecţii judeţelor. Nuci un deţinut nu a fost obiectul unei anchete a vreunui judecător de instrucţie ori procuror. N-a fost lansat nici un mandat de arestare. Au fost eliberaţi, fără asistenţa justiţiei, două săptămâni mai târziu, când alegerile erau deja „câştigate” de guvern.

Moţa şi Marin, de exemplu, au rămas 19 zile în închisoarea militară Jilava. Ei au fost chemaţi să-şi clarifice situaţia, pentru a fi traduşi în justiţie. Făcură chiar greva foamei, timp de cinci zile. Au trimis proteste în toate părţile, chiar şi regelui. S-au adresat procurorilor din toate instanţele, cerându-le să intervină pentru a pune capăt detenţiilor ilegale. Zadarnic! Nimeni nu răspunde la apelurile lor! Când au fost în fine eliberaţi, colonelul Izet, directorul închisorii, consimţi să le emită, la cererea lor, certificate de detenţie ilegală. Cu documentele acestea, ei au făcut apel la justiţie, cerând pedepsirea lui Victor Iamandi, subsecretar de stat la Interne.

Printre deţinuţi se găseau numeroase personalităţi din elita Capitalei: prinţul Alexandru Cantacuzino, poetul Radu Gyr, scriitorul şi ziaristul Mihail Polihroniade, inginerul Virgil Ionescu, av. Vasile Marin, av. Ion Moţa, etc. Diverse închisori din ţară adăposteau alţi prizonieri importanţi: avocaţii Ilie Gârneaţă şi Corneliu Georgescu, fondatori ai Mişcării Legionare, profesorul Vasile Christescu, profesorul Ion Zelea Codreanu, protopopul Ion Moţa, avocatul Mille Lefter, profesorul Nicolae Petraşcu şi mulţi alţii.

Prin aceste arestări în masă, guvernul voia să impună poporului teroarea. „Cine se asociază acestor anarhişti nu se bucură de protecţia legii”, se repeta pe toate tonurile. Puteai fi deţinut, maltratat, omorât, fără ca autorităţile competente să intervină. Guvernul dădea, prin aceasta, un avertisment imperios ţării şi trasa o linie de demarcaţie între marea majoritate a neamului românesc, ce suporta cu docilitate toate abuzurile, şi acest grup de „revoltaţi”, de „insurgenţi”…Avertismentul se adresa şi părinţilor, angajându-i să interzică fiilor lor să se compromită cu „aventurierii” aceştia, căci însăşi viaţa lor depindea de ei. Atunci când era vorba de menţinerea ordinii publice, statul nu se dădea înapoi de la nimic, chiar cu riscul de a părea crud şi inuman, cu însuşi riscul de a lovi pe cei nevinovaţi.

Îndepărtarea legionarilor urmărea şi un obiectiv imediat, direct legat cu situaţia electorală a guvernului. Curentul favorabil Mişcării era atât de puternic, încât guvernul se temea de o înfrângere, în cazul în care legionarii ar fi fost lăsaţi în libertate după actul de dizolvare. Cum era de prevăzut, ei vor merge să voteze şi să facă propagandă pentru partidele de opoziţie, în intenţia de a slăbi pe liberali. Ţinându-i sub cheie în timpul alegerilor, guvernul se punea la adăpost de orice neplăcută surpriză, Corneliu Codreanu, într-adevăr, dăduse instrucţiuni, în dimineaţa lui 10 decembrie, după dizolvare, ca legionarii să voteze în favoarea partidelor de opoziţie: în Transilvania, pentru Iuliu Maniu; în vechiul Regat şi în celelalte provincii, pentru Gh. Brătianu şi mareşalul Averescu.

Căpitanul evalua modest voturile legionare la 200.000. cei 11.000 de legionari întemniţaţi nu reprezentau doar 11.000 de voturi mai puţin, ci 11.000 de propagandişti fervenţi, care, lăsaţi liberi, puteau să ducă la eşecul guvernului în alegeri.