7 Rolul lui Nicolae Titulescu

Pentru a avea o vedere de ansamblu asupra prigoanei din 1933, trebuie să luăm în consideraţie şi ceea ce se petrecea atunci în Europa. Hitler ajunsese la putere. Evenimentul acesta a avut efectul unui seism în politica mondială. Fiecare stat s-apucă să-şi revizuiască poziţiile în materie de politică externă, în funcţie de problemele create de Noua Germanie. Dintre toate statele, cea mai neliniştită era Rusia sovietică, ce se socotea victima potenţială a maşinii de război germane, îndată ce aceasta va fi reconstruită.

Pentru a nu rămâne singură în faţa pericolului nemţesc, Uniunea Sovietică începe să caute cu febrilitate prietenia tuturor naţiunilor care se simţeau ori s-ar fi putut simţi ameninţate de Hitler, propunându-le să formeze un front comun împotriva unei eventuale agresiuni. Avansurile Uniunii Sovietice au fost primite cu răceală. Marea Britanie, în particular, abia îşi ascundea rezervele. Ea vedea, atunci, în Germania naţional-socialistă, un factor de consolidare a păcii în Europa; singură, o Germanie puternică putea contrabalansa presiunea crescândă exercitată de Rusia sovietică asupra statelor mici şi mijlocii din Europa răsăriteană. Franţa, deşi atmosfera părea mai favorabilă unei înţelegeri cu Rusia sovietică, mai existau numeroase cercuri ce înclinau către un acord cu Germania.

Ofensiva diplomaţiei sovietice s-ar fi împotmolit, dacă n-ar fi găsit sprijinul anumitor personalităţi politice, care, trădând interesele propriilor lor popoare, s-au făcut instrumentele acestei puteri încăpăţânate întru cucerirea continentului nostru. Aceşti oameni politici din diverse ţări europene colaborau într-o unitate strânsă cu bolşevicii pentru distrugerea „cordonului sanitar” care izola Rusia sovietică de Europa centrală şi occidentală. Fiecare dintre ei utiliza funcţia pe care o deţinea, în cadrul statului său respectiv, pentru a se însărcina să scoată Rusia din carantina diplomatică în care era ţinută până atunci, să o integreze în toate organismele internaţionale.

Unul din aceşti agenţi, de mare clasă ai comunismului mondial, unul dintre cei mai zeloşi şi mai eficienţi susţinători ai Uniunii Sovietice era românul Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine în cabinetul naţional-ţărănesc al lui Vaida, apoi ministru al aceluiaşi departament în guvernele liberale, până în 1936. E un lucru ciudat, absurd chiar, în faptul că ministrul Afacerilor Străine al unei ţări direct ameninţate de bolşevism nu găsea nimic mai bun de făcut decât combinarea de demersuri în toate capitalele occidentale, în vederea obţinerii recunoaşterii Uniunii Sovietice ca factor de ordine şi de stabilitate în politica europeană (?!).

Interesele României nu puteau fi mai prost apărate decât de omul acesta. Un ministru al Afacerilor Străine, dacă e patriot şi conştient de realităţilor geo-politice ale ţării sale, acţionează într-un sens diametral opus. El luptă din toate puterile pentru ca Rusia sovietică să fie ţinută departe de treburile europene, şi salută cu bucurie resurecţia forţei militare germane drept o garanţie suplimentară a securităţii statului român. Dar Nicolae Titulescu nu era defel reprezentantul intereselor româneşti şi nu se preocupa de apărarea României, ca patria sa. EL ERA AGENTUL ACELORA CARE CONSPIRAU ÎN FAVOAREA BOLŞEVIZĂRII CONTINENTULUI NOSTRU.

Neîndoios, renaşterea politică şi militară a Germaniei constituia o ameninţare la adresa existenţei statului sovietic. Această situaţie nou creată în centrul Europei neliniştea pe Titulescu. Forţele oculte ale bolşevismului din care şi Titulescu făcea parte, intrară imediat în acţiune, pentru a încerca să îndepărteze pericolul nemţesc de la graniţele sovietice. Ca să reuşească acţiunea de salvare a Sovietelor, era necesar ca soarta Moscovei să fie legată de aceea a celui mai mare număr posibil de state europene, în aşa fel încât, în eventualitatea unui atac german, toate aceste ţări să alerge în ajutorul ei, în virtutea pactelor încheiate, şi conflagraţia să se generalizeze.

Nicolae Titulescu, un bun agent al forţelor antiromâneşti, lupta, cu energia disperatului pentru ca „europenizarea” Rusiei sovietice să se realizeze. El punea în joc toate relaţiile, toate resursele strălucitei sale inteligenţe, spre a obţine ceea ce îi cereau forţele oculte ale comunismului mondial: ca Rusia sovietică, ce-şi clădise existenţa politică pe mormane de abominabile crime, să câştige dreptul de cetate în familia naţiunilor europene. În urma eforturilor lui Titulescu, a lui Beneş şi a altor coreligionari, Rusia sovietică a fost acceptată în Societatea Naţiunilor şi a semnat o serie de pacte de neagresiune cu statele limitrofe, printre care şi România.

Titulescu, împotriva oricărui bun simţ, făcea uz de cartea sa de vizită (MINISTRU AL AFACERILOR STRĂINE AL ROMÂNIEI), pentru a pleda cauza Uniunii Sovietice -duşmana mărturisită a ţării saleîn capitalele apusene. Abuzând de poziţia lui oficială, el afirma peste tot că poporul nostru, în interesul propriei sale securităţi, reclamă o înţelegere cu Rusia (!).

Prin asemenea declaraţii -abuzive şi mincinoaseel inducea în eroare guvernele occidentale, căci, se spunea în aceste capitale: dacă o ţară vecină a Rusiei sovietice nu se teme de bolşevism şi este dispusă la o ameliorare a raporturilor cu Uniunea Sovietică, cum afirma Titulescu, atunci, cu atât mai mult, puterile apusene n-au nici un motiv de teamă.

Titulescu se însărcinase să dezarmeze vigilenţa anticomunistă a Occidentului; el prezenta viitoarele pacte ale democraţiilor cu Rusia, ca un serviciu adus României, aliata lor, şi a tuturor popoarelor din Răsărit, ameninţate grav de expansiunea hitleristă.

Titulescu nu pierdea totuşi din vedere politica internă românească. Cu un guvern conştient de răspunderile lui, trădarea sa n-ar fi ajuns la capăt. În ochii lui, o victorie naţionalistă în România reprezenta surparea completă a planului elaborat de forţele bolşevice din Europa. Rusia sovietică risca să fie tăiată de restul Europei, şi să fie expusă unui atac nemţesc, efectuat cu concursul majorităţii popoarelor din Europa răsăriteană. România, prin mijlocirea lui Titulescu, constituia, deci, o piesă principală în planul de salvare a Rusiei, al cărui obiectiv era integrarea acesteia în sistemele politice şi militare ale Occidentului. Jocul perfid al lui Titulescu nu permitea să fie tulburat de vreo de vreo modificare indezirabilă a scenei politice a României.

Impetuoasa afirmare a Gărzii de Fier îl neliniştea. În faţa ofensivei naţionaliste în România, Titulescu reacţiona cu puterea disperatului. El somă guvernul să ia măsuri radicale pentru a lichida Mişcarea. Afirmă guvernanţilor că el vorbeşte în numele democraţiilor occidentale, în mod special al Marii Britanii şi al Franţei; că dacă Garda de Fier continuă să se dezvolte în acelaşi ritm, poziţiile externe ale României vor fi zduncinate la Londra şi la Paris, şi că el nu şi-ar mai putea asuma răspunderea privind graniţele ţării. Tratatele de pace, pe baza cărora a fost fixată România Mare, erau ameninţate de Hitler, şi dacă ele ar fi atacate dintr-un singur punct, întreaga contrucţie făcută la Versailles s-ar prăbuşi. Eliminarea Gărzii de Fier era necesară, după Titulescu, în vederea apărării integrităţii teritoriale a statului român.

Titulescu exagera cu bună ştiinţă pericolul nemţesc, ascunzând totodată proporţiile reale ale primejdiei ruseşti. Dacă era chestiunea de un pericol hitlerist, aşa cum l-a descris Moţa, numai un stat puternic reprezentat dinamic de spiritul Gărzii de Fier ar fi putut să i se opună cu succes. Distrugerea Gărzii de Fier nu putea decât să slăbească poziţiile externe ale României, în orice eventualitate.

Titulescu practica un dublu şantaj: în capitalele apusene, în numele intereselor României, el solicita participarea Moscovei la menţinerea statu-quo-ului european; în timp ce în ţara noastră, se prezenta drept mandatar al marilor democraţii occidentale şi drept cea mai autorizată persoană în stare să transmită părerea lor. Occidentul, zicea el, e alarmat de agitaţiile Gărzii de Fier şi se întreabă ce face guvernul, ce măsuri ia pentru a opri expansiunea acestui curent „pro-nazist”…În realitate, Titulescu nu era nici în slujba patriei, nici a Europei apusene. Era pur şi simplu un agent al forţelor secrete, care trăgeau pe sfoară atât ţările vestice, cât şi propria lui ţară. El cerea nimicirea Mişcării Legionare, pentru ca România să nu poată duce o politică independentă, de apărare a propriilor interese, să nu poată se se emancipeze de sub tutela puterilor conspiraţiei comuniste.