11Generalul Cantacuzino

În timpul acelor zile sumbre, Căpitanul a avut şansa să aibă alături de el pe generalul Cantacuzino. Descendent al unei familii imperiale, a Cantacuzinilor din Bizanţ, printr-o ramură transplantată în principatele Unite, generalul număra, printre strămoşii săi o suită neîntreruptă de înalţi demnitari şi chiar prinţi domnitori.

În vremea războiului 1916-1918, prin care a fost realizată România Mare, generalul luptase cu trupele sale de grăniceri pe crestele Carpaţilor, unul din sectoarele cele mai grele de pe întreg frontul. De unde supranumele de „Grănicerul”…Acoperit de glorie, primind cele mai înalte decoraţii româneşti şi străine, el devenise o figură legendară a armatei române.

Ca toţi cei din generaţia lui, revenise de pe front cu gândul de a-şi vedea patria nu numai mărită în teritoriu, ci şi reînnoită pe planurile politic şi social. Or, generalul Cantacuzino a fost profund decepţionat de politica partidelor. Întregul aparat de stat era cangrenat de corupţie şi grupurile de străini deveniseră adevăraţii stăpâni ai ţării noastre. După ce a părăsit armata, s-a înscris într-o formaţiune politică, care avea în program pedepsirea celor vinovaţi şi extirparea corupţiei din viaţa publică: „Liga Vald Ţepeş”, prezidată de Grigore Filipescu. Puţin timp după aceea, el îşi dădu seama că acesta nu e decât o simplă sucursală a politicianismului românesc, aranjată să capteze curentul nemulţumirii generale.

Dezgustat de această primă experienţă, nu gândea să o facă şi pe a doua. Cu privire la Mişcare, păstra rezerva pe care o aveau mulţi oameni oneşti, traşi pe sfoară de campaniile de presă partizane. În 1933, vara, ca atâţia locuitori ai Capitalei, s-a dus să viziteze şantierul de la Bucureştii-Noi, unde se înălţa „Casa Verde”…Această operă îl stupefie. Descoperi acolo o lume scumpă inimii lui de soldat: spirit de sacrificiu, voinţă creatoare, disciplină, demnitate omenească. Printre aceşti oameni, care dormeau în colibe şi mâncau în gamele, care frământau argila pe o căldură sufocantă şi lucrau fredonând cântece patriotice, el se simţea ca între soldaţii lui de pe front. I se părea că retrăieşte marile zile ale epopeii naţionale.

Exista, aşadar, o altă ţară, în afară de aceea pe care o cunoscuse după război. În această Gardă de Fier, atât de tare calomniată aflase pumnul de oameni hotărâţi să salveze naţiunea de la prăbuşire. Descoperi o raţiune nouă de a trăi… Începând cu acest moment, viaţa lui se confundă cu aceea a Legiunii. Ultimii săi ani de existenţă i-a folosit ca să ducă acest tineret brav şi curat spre conducerea ţării. Îl protejă, punând în joc, şi la dispoziţia Mişcării, tot ce avea: puţină avere, prestigiul său imens, în armată şi în viaţa publică şi chiar propria lui viaţă.

Căpitanul, imediat ce aflase de actul de dizolvare, remise Comandamentul Mişcării generalului Cantacuzino şi dispăru de pe scena politică. În dimineaţa lui 10 decembrie 1933, generalul făcea primul serviciu Mişcării difuzând Ordinul dat de Căpitan legionarilor şi simpatizanţilor, în care le indica pentru cine trebuie să voteze.

Acasă la general, alergară mulţi legionari veniţi să ceară informaţii şi instrucţiuni. Fără să vrea, generalul reprezenta, în aceste împrejurări dramatice, punctul de sprijin al Mişcării. Casa lui, de pe strada Gutenberg nr.3, devine sediul clandestin al organizaţiei. Legionarii căutaţi de poliţie găsesc aici refugiu. Autorităţile nu îndrăzneau să forţeze poarta. Prestigiul lui în Capitală era atât de mare, încât chiar acest guvern al tuturor ilegalităţilor n-ar fi riscat să-l provoace.

Generalul trata autorităţile de sus şi fără menajamente. El încuraja pe legionarii care încercau să-l vadă şi ataca cu violenţă pe liberali. Vorbea răspicat cu toată lumea, făcând guvernul responsabil de tot ceea ce s-a petrecut şi strigând în gura mare că actul de dizolvare nu va rămâne fără urmări. Aşa cum îi cunoştea, se aştepta la o reacţie din partea legionarilor.