12Moartea violentă a lui Duca

Alegerile trecuseră. În ajunul Crăciunului, cea mai mare parte dintre legionari au fost puşi în libertate. Cu cei importanţi, s-a făcut totuşi o excepţie, li s-a impus să petreacă Crăciunul în închisoare, sub privirile batjocoritoare ale gardienilor. Era o cruzime inutilă, dorită de guvern pentru a umili sufletul torturat al oamenilor acestora.

Opinia publică se înduioşă de această situaţie şi protestele se ridicară din toate părţile: demnitari ai Bisericii, politicieni din toate partidele de opoziţie, profesori universitari, generali, toţi cereau terminarea cu detenţiile arbitrare. În anumite regiuni, intervenţiile au fost încununate de succes; autorităţile au fost obligate, sub presiunea opiniei publice, să elibereze pe legionari; în altele, dimpotrivă, ele continuau să aplice cu stricteţe ordinele guvernului. Ion Moţa, Vasile Marin, Sterie Ciumetti rămăseseră în închisoare şi n-au fost puşi în libertate decât în după-amiaza zilei de 29 decembrie 1933. Soarta veghea asupra lor, căci în aceeaşi zi, la orele 9 seara, I. G. Duca, primul-ministru al ţării şi şeful Partidului Liberal, căzu fulgerat pe peronul gării Sinaia, împuşcat de trei legionari.

Opinia publică s-a aşteptat la o reacţiune. Nedreptăţile comise de guvern suscitaseră un spirit de revoltă şi o tensiune explozivă în toată ţara. Atmosfera era încărcată până la saturaţie. De unde va veni gestul eliberator? Nimeni nu ştia, dar fiecare gândea că lucrurile nu pot să se oprească la stadiul acesta. Istoria Legiunii nu putea fi închisă prin triumful forţei brutale. O fatalitate plana asupra politicii româneşti. Duca se plasase într-o poziţie intolerabilă, atrăgând asupra sa toate urile şi toate inamiciţiile. El se făcuse odios, de asemenea, şi în rândurile celorlalte partide. Alegerile fuseseră desfăşurate într-un mod atât de scandalos, şi cu atâta sălbăticie, încât opoziţia era literalmente decimată. Un partid atât de impopular ca Partidul Liberal obţinuse la alegerile din 20 decembrie o zdrobitoare majoritate.

Îndată ce s-a aflat de asasinarea lui Duca, faptul produse o puternică impresie; dar nu era o surpriză. Comentariul -de la cel mai umil cetăţean până la oamenii politiciera pretutindeni acelaşi: „Trebuia să se aştepte!”

Autorii atentatului erau trei studenţi: Nicolae Constantinescu, Doru Belimace şi Ion Caranica. Ei vor fi cunoscuţi de aici înainte, în istoria Legiunii, sub numele colectiv de „NICADORII”, cuvânt format din silabele luate din prenumele lor.

Nicolae Constantinescu era un distins student al Academiei Comerciale. Fusese grav rănit de patru ori în cursul încăierărilor din vară cu jandarmii. Dizolvarea îl surprinsese în judeţul Făgăraş, din Transilvania. Ion Caranica şi Doru Belimace erau tot studenţi. Făceau parte dintr-un grup de tineri intelectuali macedoneni care, după război, imigraseră în România, unde îşi făceau studiile universitare. Persecutaţi în patria lor de origine, Grecia, pentru că nu voiau să-şi renege neamul, obârşia românescă, au avut durerea să constate că nu erau mai bine trataţi nici în România. Răniţi în sentimentele lor naţionale, s-au apropiat de unicul om ce putea să le înţeleagă suferinţa: CORNELIU CODREANU.

Gândul de a atenta la viaţa lui Duca se născuse în mintea lui Nicolae Constantinescu, în timpul în care se afla în închisoarea Făgăraş. Revolta, la el, spărsese cadrul disciplinei legionare, împingându-l către hotărârea de a trage asupra aceluia pe care-l socotea drept principalul responsabil de nenorocirea Legiunii şi de tot sângele vărsat. În timp ce era închis, comunică acest plan unui camarad, Toader Ioraş; ei hotărâră, de îndată ce se vor elibera, să plece la Bucureşti, ca să-şi procure revolvere şi să tragă asupra lui Duca la prima ocazie favorabilă.

Într-adevăr, abia ieşit din închisoare, Nicolae Constantinescu îşi pune planul în aplicare cu o inflexibilă energie. Totuşi, în loc să se ţină de proiectul iniţial, el luă drept tovarăşi pe cei doi tineri macedoneni, Belimace şi Caranica, pe care-i considera mai fermi şi mai pregătiţi sufleteşte pentru o asemenea acţiune.

Primul-ministru fusese chemat în audienţă la rege la Sinaia, pe 29 decembrie 1933. Seara, trebuia să se întoarcă în Capitală. Cei trei legionari, informaţi de deplasarea lui, plecară şi ei la Sinaia şi petrecură ziua aşteptând întoarcerea lui Duca. Acesta apăru pe peron, îndreptându-se spre tren. Nicolae Constantinescu îl strigă pe nume; Duca întorcându-se, trase asupra lui de mai multe ori şi îl atinse la cap. Moartea a fost fulgerătoare. Constantinescu se predă imediat autorităţilor. Belimace şi Caranica aveau drept misiune să arunce petarde pe peron, pentru a provoca panică printre agenţii care-l însoţeau pe Duca. Ei au fost arestaţi, la rândul lor, câteva ore mai târziu.

Căpitanul reuşise să evite arestarea în noaptea de 9-10 decembrie 1933, aflând, cu câteva ore mai devreme, decizia guvernului de dizolvare a Mişcării. Părăsise sediul şi se ascundea în Capitală. Corneliu Codreanu ştia că guvernul, în asemenea împrejurări, nu dă înapoi chiar în faţa unui asasinat. În atmosfera de teroare ce domnea atunci în ţară, nu era greu unui oarecare agent, sub pretextul că ar fi rezistat la arestare, să tragă asupra lui.

Este foarte evident că un om hăituit ca un vânat nu putea să se ocupe totodată de urzeală de comploturi şi că nu putea deloc, din aceleaşi motive, să controleze organizaţia. În afară de asta, în vreme ce Căpitanul era căutat de întreaga poliţie şi se ascundea din casă în casă, responsabilul principal al atentatului, Nicolae Constantinescu, se afla el însuşi în închisoare, la Făgăraş.

Încă de la primele declaraţii, Nicolae Constantinescu explică tragicul său caz de conştiinţă. Era gata să dovedească în faţa martorilor, şi prin martori, că era în închisoare când luase hotărârea de a-l ucide pe Duca. O dată eliberat, căutase tovarăşi pentru această acţiune şi aşteptă momentul pentru executare. Nu-l văzuse pe Corneliu Codreanu şi nu luase contact cu nici unul din conducătorii Legiunii. Întreaga răspundere a actului său cădea asupra lui. Conducerea Mişcării Legionare nu era nici într-un fel amestecată în atentat. Dacă încălcase disciplina legionară, aceasta se petrecu într-un moment de adâncă tulburare, întrucât nu mai putea să suporte umilinţele şi loviturile primite din partea autorităţilor. Voise să răzbune, totodată, crimele comise de guvern împotriva lui şi a camarazilor săi.

Aceste declaraţii nu conveneau defel guvernului. El voia un complot, un complot cu orice preţ, pentru că numai o conspiraţie îi permitea să implice conducerea Legiunii în atentat. Complotul neexistând, se apucă să fabrice unul, cu ajutorul pieselor forjate de poliţie.

În timpul anchetei, cei trei studenţi au fost supuşi la torturi înspăimântătoare, pentru a li se smulge declaraţiile dorite de guvern. Rezistară eroic la toate supliciile. Îşi dădeau perfect seama de urmările catastrofale pe care le-ar fi putut avea pentru Legiune o declaraţie făcută în sensul voit de guvern, chiar smulsă cu forţa. Ei au dus o prodigioasă luptă contra slăbiciunilor lor epuizate şi însângerate. Din fericire, poliţia română nu cunoştea, la acea dată, „metodele poliţieneşti avansate ale sovieticilor”, fiindcă şi-ar fi atins cu siguranţă scopul.

Moartea lui Duca provoacă accese de furie indescriptibilă în Partidul Liberal. Guvernul era decapitat, chiar în momentul în care îşi sărbătorea triumful electoral, obţinut prin zdrobirea Legiunii. Ministerul de Interne ordonă arestarea şi aruncarea în închisoare a tuturor legionarilor din ţară, dintre care majoritatea abia fusese eliberată cu câteva zile înainte. De această dată, numărul deţinuţilor era cu mult mai ridicat decât în momentul precedentei dizolvări: peste 18.000 de legionari.

Scenele de teroare de la începutul lui decembrie se repetaseră la o scară înzecită. Oameni care nu avuseseră măcar timp să afle ştirea atentatului au fost ridicaţi în puterea nopţii din sânul familiilor, trataţi ca şi cum ar fi fost criminali feroci, şi din nou încarceraţi, fără nici o inculpare, fie şi formală, contra lor. Guvernul nu efectuă arestări în raport cu atentatul, ceea ce ar fi presupus respectul anumitor forme legale, el arestă pur şi simplu pe toţi legionarii şi chiar pe amicii şi simpatizanţii Mişcării, cum procedase şi în momentul dizolvării.

Cum îşi justifică guvernul măsurile?

„Pentru stabilirea responsabilităţilor „complotului legionar”, care costase viaţa primului-ministru” -răspundeau purtătorii de cuvânt din Parlament. Argumentul nu convingea, natural, pe nimeni. Un complot, prin natura lui, presupune un număr restrâns de indivizi. Detenţia a mii de persoane nu putea avea nici o legătură cu instrucţia cazului. Era un act de pură răzbunare a Partidului Liberal şi, totodată, un mijloc de intimidare a populaţiei. Nu erau doar vinovaţii de moartea lui Duca cei care trebuia să suporte urmările gestului lor, ci toţi membrii Grupului, pentru simplul fapt de a fi aderat la această „organizaţie criminală”.

Toată ura liberalilor se concentră asupra persoanei lui Corneliu Codreanu. În această privinţă nu putea să existe nici milă, nici dreptate. Victor Iamandi, subsecretar de stat la Interne, dăduse poliţiei ordine precise: ea tebuia să-l lichideze într-o manieră expeditivă, în cazul în care ar fi căzut în mâinile lor. Capturarea lui şi execuţia erau înfăţişate ca o simplă chestiune de zile. În provincie, se răspândise deja zvonul: Corneliu Codreanu fusese împuşcat, pentru ca opinia publică să fie familiarizată, la fel şi legionarii, cu ideea morţii lui.

Printre ultimii eliberaţi de la Jilava, în după-amiaza lui 29 decembrie, se afla şi Sterie Ciumetti, casierul Legiunii, şi unul din elementele cunoscute de poliţie ca trăind în ultima vreme în anturajul Căpitanului, fiind chiar umbra lui. În noaptea morţii lui Duca, Ciumetti, abia revenit în familie, a fost iarăşi ridicat de-acasă, supus unor torturi îngrozitoare, pentru a revela ascunzătoarea Căpitanului. Poliţia presupunea fie că Ciumetti luase contact cu Şeful, fie că-i cunoştea refugiile. Ei nu putură scoate nimic de la Ciumetti. Exasperaţi de rezistenţa sa supraomenească, comisarii îl omorâră şi aruncară trupul lui, în împrejurimile Bucureştiului. Ancheta, întreprinsă ulterior, concluzionă cu o hotărâre de suspendare a urmăririi comisarilor răspunzători.

Întreg aparatul de stat a fost mobilizat pentru capturarea Căpitanului. Toată ţara, în sus şi în jos. În munţi, în mânăstiri, în cele mai îndepărtate cătune, jandarmii îşi făceau apariţia, ameninţând şi terorizând populaţia. Căpitanul era de negăsit. Era ascuns la Bucureşti, acesta-i miracolul de a fi scăpat urmăririlor acelora ce-i juraseră pieirea.