5 „În serviciul străinătăţii”

Campania de denigrare a Mişcării Legionare s-a extins şi în domeniul politicii externe. Ziarele partidelor, secundate de presa evreiască, lansau toate minciunile posibile. Chiar dacă afirmaţiile lor succesive se contraziceau total, ele erau susţinute în aceeaşi formă neruşinată. Într-o zi, lumea citea -în aceste jurnalecă Garda de Fier primea bani de la Mussolini; în alta, că era în slujba „Ungurilor care se deşteaptă” (o organizaţie revizionistă maghiară). A primi bani de la Mussolini trece şi acum drept o calomnie, chiar dacă această informaţie nu se baza pe nimic; dar a imputa unei mişcări naţionaliste româneşti de a nu fi găsit alt stăpân decât pe ungurii revizionişti, asta era o pură aberaţie!

După venirea la putere a lui Hitler, nu mai era Mussolini cel acuzat de a fi patronul şi comanditarul Gărzii de Fier. Mişcarea era acum trecută în solda hitleriştilor! Acuzaţie pur gratuită, ca şi celelalte. Ceea ce nu-i împiedeca pe evrei să publice în presa lor o altă enormitate, opusă -dar nimeni nu părea s-o observeprimelor acuzaţii: Mişcarea era în slujba Moscovei; ea era o organizaţie de inspiraţie comunistă, camuflată sub sloganuri naţionaliste.

În ura lor, duşmanii de toate categoriile îşi amestecau argumentele. Ceea ce îi interesa era de a lansa, în opinia publică, tot soiul de calomnii, pentru a tulbura spiritele. În sfârşit, cum nici una din aceste calomnii nu avu efectul dorit, ei căutară să acopere Mişcarea de ridicol, susţinând că înşişi evreii finanţează Legiunea!

Cititorul marilor ziare din Capitală trebuia să rămână sub impresia că Garda de Fier n-avea alte preocupări decât să provoace agitaţie, în dorinţa exclusivă de a crea surse de afaceri; că ea-şi închiria serviciile nu importă căruia dintre cei ce le furniza fonduri: astăzi faşciştilor sau hitleriştilor, mâine comuniştilor, fără a dispreţui banii evreilor.

Mişcarea Legionară îşi fixase poziţiile, în materie de politică externă, încă de la primul discurs pronunţat în Parlament de Corneliu Codreanu, la 3 decembrie 1931: lumea merge către extreme, spusese Corneliu Codreanu cu această ocazie, extrema dreaptă sau extrema stângă. Formaţiunile politice intermediare nu vor putea rezista acestor curente revoluţionare. Popoarele trebuie să aleagă.

„În ceea ce priveşte orientarea noastră, dacă chestiunea este de a alege între aceste două categorii, noi suntem din acei care cred că soarele nu răsare la Moscova, ci la Roma”.

Căpitanul se pronunţase pentru o politică externă axată pe marile state naţionaliste, alături de Italia şi de Germania. Făcând abstracţie de o anumită apropiere ideologică între legionarism, fascism şi naţional-socialism, orice om de stat, având o comprehensiune rezonabilă a situaţiei europene, putea realiza că, în faţa ameninţării bolşevice, numai o alianţă cu Germania şi Italia putea salva România.

Ţările Europei Occidentale puteau încă opta pentru o a treia soluţie, fie neutralitatea, fie alianţa cu democraţiile de peste mări, în vreme ce România, cu frontiera ei pe Nistru, nu putea să se sustragă necesităţii de a alege între Rusia şi Germania. Alianţa cu statele naţionaliste devenise imperativul categoric al politicii externe.

Conducătorii partidelor nu înţelegeau schimbările survenite în Europa după 1933. Democraţiile apusene nu erau capabile să apere România, care, pentru a supravieţui, era obligată să se alăture statelor naţionaliste, deschis declarate a fi anticomuniste. Vechile partide judecau politica externă după clişee vetuste. Ele erau ostile noii Italii şi noii Germanii, pentru că se temeau ca o evoluţie analogă să nu se producă şi în România, aducând la putere Mişcarea Legionară. Asta era tot ce ele reţinuseră din marea dramă europeană, din cataclismul ce ameninţa continentul nostru. Ţara nu-i interesa; nici pericolele care pândeau din exterior; îi preocupa doar mijlocul de conservare a puterii şi a priveligiilor. Clasa conducătoare pierduse orice sensibilitate faţă de marile interese naţionale, ignorând deliberat poziţia precară a ţării în noua conjunctură externă.

Pe de altă parte, partidele erau contaminate de agenţii comunismului internaţional. Atât în conducerea Partidului Naţional-Liberal, existau grupuri de orientare marxistă, ce exercitau o mare influenţă. Elementele acestea aţâţau şi întreţineau ura împotriva Germaniei şi Italiei, împiedecând orice evaluare obiectivă a politicii externe. În fine, elementul evreiesc, în România, se opunea cu îndârjire oricărui pas în direcţia apropierii României de statele naţionaliste, din motive de prisos a le mai menţiona.

Divergenţele dintre Mişcare şi vechile partide prelungindu-se şi în politica externă, era natural ca atacurile împotriva Legiunii să se reflecte în mod egal în acest sector. Mişcarea legionară era clasificată „teroristă”, „subversivă” şi „anarhică”, din punctul de vedere al ordinei interne, dar era acuzată şi de a constitui o ameninţare contra securităţii exterioare a statului, căci „era vândută intereselor străine”…Experţii din partide concluzionau: „Atât necesităţile de politică internă, cât şi cele de politică externă reclamă dizolvarea Gărzii de Fier”.