6 Regele Carol şi mişcarea legionară

Campania de provocări declanşată de guvernul naţionalţărănist, în primăvara anului 1933, nu constituia decât preludiul marei prigoane ce se pregătea.

Forţele oculte, ce conduceau această acţiune, pregătiseră partea a doua a planului care trebuia să fie aplicată de un alt guvern de acelaşi soi. După aplicarea planului de ansamblu, aceste forţe sperau să se sfârşească definitiv cu „agitaţiile Gărzii de Fier”…Dar înainte de a arăta cum s-a derulat „faza dură” a prigoanei, e necesar să studiem transformările politice ce s-au produs în ţară în ultimii trei ani.

Prinţul Carol, exclus de la succesiune prin Actul de la 4 ianuarie 1926, reintră clandestin în ţară, la 6 iunie 1930, şi datorită sprijinului obţinut în armată, în Partidul Naţional-Ţărănesc şi în opinia publică, a fost proclamat rege la 8 iunie 1930.

Cu urcarea pe tron a regelui Carol, viaţa politică a ţării suferă modificări mari. Frânele puterii scapă partidelor şi sunt acaparate de către suveran.

Până în acest moment, potrivit Constituţiei, regele era arbitrul vieţii politice, dar, în realitate, schimbările de guvern erau totdeauna dictate de partide; anume de acela care se bucura de cea mai mare influenţă la Palat. Guvernele accedau la putere şi o părăseau, independent de popularitatea partidului, sau de reprezentarea lui în Parlament. În vremea primului deceniu postbelic (1918-1928), Partidul Liberal a exercitat o influenţă decisivă asupra formării guvernelor. Regele Ferdinand schimba guvernele după indicaţiile lui Ion Brătianu, şeful acestui partid; sub Regenţă -din timpul minorităţii regelui Mihaifactorul constituţional a fost dominat de Partidul Naţional-Ţărănesc.

Odată cu parvenirea la tron a regelui Carol, partidele încetează să mai domine cursul politicii româneşti. Regele Carol nu se lasă manevrat de partide, dar nu înţelege nici să arbitreze viaţa publică după regulile constituţionale. El îşi rezervă exclusiv puterea şi exercită o dictatură deghizată, manevrând partidele, unul după altul, cu ajutorul camarilei regale, care îşi întindea tentaculele până în cercurile intime ale conducerii. Pentru ca un partid să acceadă la putere, nu era destul, precum odinioară, ca el să fie alcătuit din oameni de încredere Palatului sau să organizeze tulburări de stradă, succeptibile să ameninţe Coroana, când intrigile de culise se dovedeau ineficace. Regele Carol impuse partidelor renunţarea la personalitatea lor politică, abandonarea oricărei veleităţi de independenţă şi degradarea lor în rolul de instrumente ale ambiţiilor lui de dominare. Partidele au fost aduse în situaţia de a cerşi puterea, de a cunoaşte pe rege drept conducător efectiv şi discreţionar al statului. Regele Carol nu se mulţumea cu rolul pasiv jucat de regii anteriori în politica românească şi tindea să confişte întreaga putere pentru el însuşi, reducând partidele la o situaţie subaltenă.

Puterea alunecând din mâinile partidelor în acelea ale regelui, era firesc ca şi conducerea luptei de exterminare a Gărzii de Fier să treacă de la partide la rege şi la camarila lui. Partidele îşi păstrau atitudinea ostilă faţă de Mişcare, însă nu mai aveau iniţiativa de luptă. PLANURILE DE ANIHILARE A MIŞCĂRII LEGIONARE ERAU DE-ACUM ÎNAINTE STABILITE LA PALAT; partidele contribuiau la executarea lor materială, în măsura ajungerii la guvern, fie în calitate de partide, fie în aceea de indivizi izolaţi.

Distrugerea oricărei puteri a partidelor n-ar fi fost un lucru rău pentru ţară, dacă suveranul, într-un elan de comprehensiune, s-ar fi servit de autoritatea regală, pentru a consolida naţiunea. Or, intenţia lui de a umili partidele nu era inspirată de dorinţa de a stabili un guvern conştient şi puternic, devotat marilor interese naţionale. Motivele care l-au determinat să-şi aservească partidele au fost pur şi simplu orgoliul şi setea lui de putere personală.

În afară de acestea, tendinţa a fost amplificată sub influenţa metresei sale, Elena Lupescu. Dominaţia personală degenerează în tiranie sângeroasă, încărcată cu ură împotriva a tot ceea ce reprezenta energie creatoare a neamului. Cu toate că, la întoarcerea sa în ţară, regele Carol îşi luase angajamentul solemn, în faţa personalităţilor politice care-l ajutaseră să-şi recupereze tronul, de a renunţa definitiv la Elena Lupescu şi de a-şi relua viaţa de familie, câteva luni după proclamarea lui ca rege, această femeie reapăru în Bucureşti, spre consternarea generală, şi mai ales a celor ce fuseseră partizanii lui cei mai fervenţi.

Slăbiciunea regelui Carol pentru Elena Lupescu nu era o pasiune trecătoare şi nu rămânea în cadrul vieţii sale private. Ea deveni o problemă de politică naţională. Elena Lupescu domina voinţa regelui şi-l influenţa în hotărârile pe care le lua în calitate de Şef al statului. Întreg mecanismul constituţional se resimţea de pe urma acestei legături. Era în afară de orice îndoială că de când monarhia română exista, influenţele secrete se exercitaseră asupra suveranului, alterându-i deciziile. Dar influenţele proveneau din ambianţa naţională, în vreme ce, sub regele Carol al II-lea, factori ireconciliabili pătrund în viaţa publică. De aici înainte, voinţa regală e interceptată de partide, care păstrează un anumit ataşament faţă de patrie.

Cu Elena Lupescu, intrăm într-o fază în care politica ţării e acaparată de evrei, minoritate lucrând în legătură strânsă cu conspiraţia comunismului mondial. Regele, aflându-se sub dependenţa Elenei Lupescu, rezulta că acei care guvernau în umbră erau evreii, nu doar evreii din ţară, ci iudaismul mondial, cu ramificaţii la Londra, Paris, Washington şi Moscova.

Până la urcarea pe tron a regelui Carol, evreii exercitau deja o influenţă puternică în treburile statului, prin intermediul oamenilor de încredere din partide, ce intraseră în posesia pârghiilor de comandă a statului. Regele, dominat de metresa lui, încetase să mai fie Regele Românilor, devemind instrumentul principal de susţinere a intereselor evreeşti în România, şi a tuturor curentelor oculte şi internaţionaliste care săpau siguranţa statului. Oamenii politici, ce aspirau să mai joace încă un rol în politica statului, trebuiau în prealabil să câştige favoarea „prinţesei” Elena Lupescu, ori măcar să-şi asigure neutralitatea ei. Şi orice om politic care îndrăznea numai să murmure contra „reginei neîncoronate” pierdea definitiv încrederea regelui.

Mişcarea Legionară a fost o mişcare monarhistă convinsă. În cea dintâi declaraţie în Parlament, Corneliu Codreanu fixase principiile de bază ale acţiunii politice a Mişcării în următoarele puncte: DUMNEZEU – PATRIE – REGE – FAMILIE – PROPRIETATE – ARMATĂ. Mai mult încă: atunci când Corneliu Codreanu află de reîntoarcerea prinţului Carol în România, şi înaintea tuturor partidelor ce ezitau încă a-l recunoaşte ca rege, el organiză o manifestaşie la Iaşi, la 7 iunie 1930, în cursul căreia luă cuvântul cerând încoronarea lui. Drept urmare, nici cea mai mică aluzie antiregalistă n-a ieşit de pe buzele vreunui legionar, chiar ştiindu-se că ordinele de prigonire a lor veneau direct de la Palat.

Totuşi, aceste dovezi de ataşament profund al Legiunii la ideea monarhică şi la dinastia domnitoare n-au servit la nimic. Regele rupsese cu naţiunea şi cu aspiraţiile ei. Sub înrăurirea mediului pervertit în care trăia, el devenise un duşman implacabil al naţionalismului românesc. El manifesta o adâncă aversiune pentru tot ceea ce reprezenta o valoare românească, o energie creatoare, un elan de înnoire a patriei. De aceea a crescut în el o ură sporită contra tineretului legionar. Iniţiativele constructive ale acestei tinerimi îi provocau accese de furie. Când a aflat că Corneliu Codreanu era aclamat peste tot de mii de tineri, mânia lui nu cunoştea margini. Căpitanul devenise o obsesie pentru acest rege vanitos. Vechile cadre politice erau prea corupte pentru ca el să se teamă de vreo reacţie din partea lor. Însă acest tineret, educat la şcoala sacrificiului şi a suferinţei, era un obstacol redutabil în calea scopurilor sale dominatoare.

Schimbarea surveniră în structura politică a ţării agrava şi mai tare condiţiile în care Mişcarea trebuia să supravieţuiască şi să activeze. De-aici înainte, cum deja s-a spus, comploturile toate, împotriva Mişcării, vor fi urzite în secret la Palat, politicienii propuşi miniştri fiind totdeauna aleşi dintre adversarii cei mai implacabili. Frontul duşmanilor Mişcării devenea pe zi ce trece mai compact. Căci această coaliţie grupa într-un cerc infernal, partide politice, evrei, forţe oculte şi pe propriul conducător al statului!