13.SUB REGIMUL VIOLENŢELOR

Moartea subită a lui Duca furnizase guvernului prilejul de a inunda iarăşi ţara cu vechile calomnii împotriva Mişcării Legionare, „mişcare teroristă” ce propagă „cultul violenţei”; mişcare ce vrea să ajungă la putere printr-o lovitură de stat, spre a introduce apoi o „sângeroasă dictatură”.

Îndeosebi în Franţa, graţie relaţiilor pe care Titulescu le întreţinea cu redacţiile marilor gazete pariziene, pierderea lui Duca a fost comentată în termenii cei mai ofensatori pentru Mişcare. Atentatul de la Sinaia, scria presa franceză, nu lasă să subziste nici o îndoială asupra caracterului terorist al acestei grupări, şi e regretabil că guvernele anterioare îi toleraseră activităţile subversive.

În literatura legionară, nu se va găsi un singur rând care să poată fi interpretat în sensul unei adeziuni a Mişcării la doctrina violenţei. Spre deosebire de comunişti şi de fascişti, Corneliu Codreanu a repudiat categoric ideea cuceririi pe calea acţiunii directe. Teoriile lui Sorel nu l-au tentat. Corneliu Codreanu n-a creat Mişcarea în scopul de a face din ea un instrument de revoltă împotriva ordinei constituite. În educaţia politică dată legionarilor, s-a insistat în mod deosebit asupra necesităţii de a se manifesta întotdeauna în cadrul legalităţii. Lupta Mişcării a fost loială faţă de forma constituită de stat. Propaganda legionară s-a desfăşurat în acord cu legile ţării: „Atâtea drepturi ne sunt acordate de Constituţie; vom căuta să ne afirmăm politic, în măsura în care ni se permite acest lucru”, învăţa Corneliu Codreanu.

Fără îndoială, Mişcarea Legionară înălţa steagul unei revoluţii. Orice revoluţie tinde la schimbarea ordinei existente. Dar revoluţia legionară nu e cantonată în ordinea politică; ea depăşeşte politicul. Are caracterul unei transformări mai profunde, care acţionează asupra fondului sufletesc al individului şi al neamului. Mişcarea urmăreşte crearea noului tip de român, fidel valorilor morale şi naţionale permanente. Transformările politice şi sociale vin în al doilea rând, ca un epifenomen al schimbărilor spirituale. Victoria Mişcării trebuie să survină ca o consecinţă a unui „proces” intim de convingere, realizabil în conştiinţa naţională. Când acest proces va fi cucerit marea majoritate a neamului, biruinţa va veni singură; pentru că majoritatea de adeziuni individuale, în favoarea Mişcării, garantează o majoritate legionară în Parlament şi în orice consultare populară.

Bineînţeles, condiţia prealabilă a ascensiunii normale a Mişcării spre putere era ca legile statului să fie respectate de către toate partidele. Mişcarea Legionară îşi luase angajamentul de a nu ieşi din cadrul constituţional existent; însă cerea ca toate partidele să facă dovada, cu scrupulozitate, a unei loialităţi egale în raporturile lor cu Mişcarea.

Pentru a-şi susţine acuzaţiile nedrepte împotriva Mişcării, guvernul prezenta opiniei publice, ca material documentar, o serie de violenţe comise de membrii Mişcării, în frunte cu Corneliu Codreanu, de la originile cele mai îndepărtate: cazul Manciu, cazul Vernichescu, nenumăratele ciocniri cu jandarmii, şi ultima faptă sângeroasă, asasinarea lui Duca. Etalând izolat aceste evenimente, ca pe nişte tablouri, în afara lanţului lor de cauze, e neîndoios că guvernul putea da alegaţiilor sale un anumit relief.

Şi totuşi, procedura era falsă! Acel care voia să obţină o informaţie obiectivă asupra acestor „crime” şi să le înţeleagă, trebuia să se intereseze şi de antecedentele lor. Acţiunile acestea n-au fost comise din iniţiativă legionară, ca nişte acte de terorism banal şi gratuit. Nu legionarii începuseră să atace autorităţile deoarece doctrina lor îi împingea spre violenţă, ca singură cale de cucerire a puterii. E tocmai contrariul. Guvernul luase iniţiativa; autorităţile, primele, s-au năpustit asupra legionarilor; ele au arestat, lovit, torturat şi omorât. „Violenţele” legionarilor n-au fost decât riposte faţă de teroarea şi violenţele adversarilor lor. În toate cazurile, legionarii au acţionat în legitimă apărare. Provocările atingeau culmea brutalităţii sub guvernarea liberală, în toamna lui 1933, când ele au provocat reacţia „Nicadorilor”.

În permanenţă guvernul a întreţinut această confuzie, acţionând la umbra cenzurii. Era strict împosibil să se publice ceva în legătură cu ilegalităţile comise de el. La ordinul guvernului, cetăţeni au fost ucişi, atunci când îşi exercitau legal drepturile lor politice. Simplul fapt de a fi lipit un afiş a costat viaţa lui Virgil Teodorescu.

Cum poate merita un guvern respectul, când ia însăşi viaţa acelora pecare are misiunea să-i protejeze? Guvernul îşi distrusese, prin propriile excese, fundamentul legal al autorităţii. Transformase raporturile de drept dintre guvern şi cetăţeni în raporturi de forţă în nici un mod legionarii nu s-au ridicat împotriva ordinei legale, ei s-au opus dizolvării acesteia de către cei care, investiţi temporar cu prerogativele puterii, le-au transformat în privilegii şi au batjocorit toate instituţiile statului.

Poate fi dominată revolta atunci când se vede că oamenii oneşti şi loiali nu-şi mai găsesc în stat nici un punct de sprijin pentru salvgardarea drepturilor lor? Sau, mai degrabă, exasperaţi de lovituri, nedreptăţi şi umilinţe, oprimaţii sunt împinşi de tirani la meritata replică? Aceasta e ordinea şi atmosfera în care au fost declanşate violenţele atribuite legionarilor.

Loviturile date legionarilor nu erau îndreptate împotriva lor în calitate de oameni. Brutalitatea avea o semnificaţie mai profundă, politică şi spirituală. Erau prigoniţi pentru că aparţineau Mişcării Legionare. Nu era întâia dată în cazul Duca, nu va fi nici ultima oară când legionarii se găseau în faţa alternativei de a abdica în faţa unui stat terorist, sau a recurge la violenţă pentru a supravieţui. Dacă ar fi fost vorba de o grupare politică obişnuită, bazată pe interese personale, e în afară de orice îndoială că membrii ei ar fi cedat de la prima presiune guvernamentală şi şi-ar fi căutat satisfaţia în altă parte. Or, Mişcarea Legionară avea o altă structură, altă mentalitate. Era un insrument al destinului naţional. Dezertarea membrilor ei din faţa nedreptăţii şi abuzul de putere de o aşa anvergură, ar fi compromis perspectivele de progresie ale Neamului românesc în istorie. Problema era extrem de complexă. Legionarii puteau să se expună mai puţin şi să sufere mai puţin. Însă ei nu erau călăuziţi de propriul interes. EI SE CONSIDERAU ÎNSĂRCINAŢI CU O MISIUNE; îşi luaseră un sfânt angajament faţă de patrie.

Politica era pentru ei, aşa cum zicea Moţa, o religie. Nu o vedeau ca pe un mijloc de satisfacere a pretenţiilor lor personale, ci de înălţare şi de ocrotire a Naţiunii. De aceea, duşmanul trebuia înfruntat cu orice preţ, trebuia oprită avalanşa de ilegalităţi şi de crime ce ameninţa cu nimicirea Mişcării şi aservirea şi mai tare a neamului. Trebuia să se ivească gestul care să impună respectarea Legiunii. Legionarii puteau pieri în calitate de indivizi, dar nu Mişcarea şi tezaurul ei de principii. Fără reacţia aceasta „in extremis”, înfăptuită cu toată conştiinţa valorii actului, Mişcarea ar fi fost eliminată de multă vreme din viaţa politică. Dacă Duca trăia, după toate crimele sale, putând să se laude că cu ajutorul metodelor „puţin mai forte, dar indispensabile, tinerii s-au cuminţit”, dosarul Mişcării Legionare ar fi fost închis din 1933. În această tragică alternativă a fost plasată Mişcarea, de nenumărate ori, de către adversari. Mişcarea a ales întotdeauna calea onoarei. Mereu au ieşit din sânul ei „răzbunători”, oameni de elită, pătrunşi de importanţa sacrificiului, pentru ca, peste trupurile lor martirizate, Garda de Fier să-şi poată continua înaintarea triumfătoare.

După dizolvare, Corneliu Codreanu, din clandestinătate, a lansat o Circulară, în care denunţa crimele guvernului Duca împotriva unei grupări politice ce s-a menţinut în cadrul unei stricte legalităţi.

„Încă din luna iulie, „Garda de Fier” n-a dat loc nici unei întruniri publice, n-a făcut nici o agitaţie, n-a tipărit nici un manifest, n-a dat naştere nici unui conflict cu autoritatea publică. Singura activitate a „Gărzii” era o operă de educaţie constructivă: ridicarea unui cămin la Bucureştii-Noi.

Unii lucrau, iar altora le creştea inima, văzând cum în fiecare zi din sforţarea braţelor comune, se înălţa tot mai sus rodul muncii lor, sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Aceşti tineri nu s-au făcut vinovaţi cu nimic, n-au atacat pe nimeni, n-au spus nici măcar unui singur om: „dă-te mai încolo”.

În această situaţie, a sosit d-l Duca la guvern, cu necontenitele domniei-sale ameninţări -care constituiau în acelaşi timp asigurări pentru bancherii străini, stăpânii Românieică va dizolva „Garda de Fier”.

Ce putea să justifice dizolvarea „Gărzii”?

1. Atitudinea noastră? Agitaţii? Tulburări grave sau măcar mai puţin grave? Acţiune subversivă? Teroristă? Exclus! Pentru că n-au existat. Nici măcar în conştiinţa acuzatorilor şi călăilor noştri.

2. Cel puţin justificată teamă de concurenţă la guvernare?

Exclus! Pentru că noi nu lucrăm pe plan prezent. Lucrăm pe planul de viitor. N-am cerut şi nu cerem guvernul. Mai mult: nici nu ne ineresează cine vine la guvern. Ne este absolut indiferent. Pe noi ne interesează România de mâine, luând, se înţelege, parte, într-o anumită proporţie -pentru şcoala noastrăla toate acţiunile prezentului: parlament, ziaristică, ştiinţă, artă, etc. Acest adevăr înlătură şi minciuna, ce ni se pune obişnuit în sarcină în asemenea ocazie, că am urmări o lovitură de stat. Lovitura de stat presupune voinţa de-a guverna acum.

De altfel, noi n-am fost împiedecaţi de la exercitarea vreunei încercări de violenţă sau ilegalitate, ci din contra am fost împiedecaţi prin violenţă de-a întrebuinţa calea legală.

Şi acum o mică întrebare:

Cum justifică omul cu suflet de fiară, d-l I. G. Duca, tot sângele pe care l-a vărsat, sângele românesc al camarazilor noştri nevinovaţi?

Chiar şi uşile justiţiei, latura parchetului ne-au fost închise ca unor câini turbaţi. La nenumăratele cereri legale de intervenţie nu s-a răspuns. În sufletele a zeci şi mi de tineri, care cunosc şi admiră atitudinile justiţiei din alte ţări -în cazuri similarese clatină mândria născută din credinţa în virtuţile justiţiei româneşti.

Este posibil ca într-o ţară cu justiţie, oameni care n-au nici o vină să fie torturaţi de săptămâni întregi şi să nu-şi poată găsi dreptatea sub nici o formă? Totuşi, adevărata justiţie, nu parchetul, nu se poate să nu facă dreptate. Ei ne vom adresa.

Dragi camarazi, care veţi sărbători în închisori Crăciunul, cu trupurile însângerate şi cu inima plină de doliu, să nu vă descurajeze această „izolare”, pentru că Dumnezeu nu este contra noastră şi de aceea nu vom putea fi învinşi niciodată. Vom strânge rândurile noastre răzleţite şi Gada de Fier va ieşi din aceste suferinţe mai luminoasă ca niciodată”.

(Circulară apărută în ziarul „Cuvântul” din 24 decembrie 1933).