14PROCESUL

Închisorile din întreaga ţară deveniseră neîncăpătoare pentru a-i ţine sub obroc pe legionarii deţinuţi. Prin trieri succesive, operate de autorităţile din provincie, către începutul lui februarie 1934, majoritatea legionarilor arestaţi în provincie au fost eliberaţi. Au fost reţinuţi şi trimişi la Bucureşti, pentru noi anchete, acei care, după poliţiile locale, puteau fi consideraţi periculoşi şi aveau legături cu atentatul. Toţi legionarii trimişi astfel de către poliţia din provincie, împreună cu cei arestaţi în Capitală, au fost concentraţi în închisoarea militară Jilava.

Jilava era un fort dezafectat, din împrejurimile Bucureştiului. Cazematele ei, construite sub pământ, serveau drept celule pentru deţinuţi. Pereţii acestor celule picurau umiditate şi apa ţâşnea constant. (Cuvântul „jilavă” înseamnă de altminteri „umed”).

Soarele nu pătrundea în curtea interioară decât puţină vreme în timpul dimineţii; şi ca să vezi cerul, trebuia să ridici ochii. O şedere prelungită în această temniţă ruina definitiv sănătatea omului. De aceea, ea nu era folosită decât ca închisoare preventivă pentru acei care trebuiau să fie deferiţi justiţiei militare.

După moartea lui Duca, Preşedinţia Consiliului de Miniştri a fost încredinţată de rege doctorului C. Angelescu, ministrul Educaţiei Naţionale. Acesta nu a rămas prim-ministru decât câteva zile, şi a fost înlocuit, la 3 ianuarie 1934, de un alt liberal, Gheorghe Tătărescu. Noul guvern decretă starea de asediu şi stabili cenzura pentru o perioadă de şase luni. Din punctul de vedere al ordinei interne, măsurile acestea n-aveau nici o justificare. Nimeni nu tulbura ordinea, în afară de propriul guvern care, prin deţinerea ilegală a mii de cetăţeni, întreţinea o stare permanentă de nemulţumire în opinia publică.

Starea de asediu a fost instaurată pentru a crea un climat indispensabil terorii. Ea mai avea şi un alt obiectiv la fel de important pentru guvern: starea de asediu era garanţia condamnării conducătorilor Legiunii. Într-adevăr, într-o perioadă normală, procesul autorilor atentatului şi complicilor eventuali, ar fi trebuit să fie judecat la Curtea de Juraţi, cu un juriu civil, instanţă asupra căreia, potrivit experienţelor anterioare, presiunile guvernamentale n-ar fi avut nici un efect. Liberalii erau detestaţi de toţi în acel moment, astfel încât se putea aştepta nu numai ca şefii Lwgiunii să fie achitaţi, dar şi cei trei autori ai atentatului.

Starea de asediu fiind decretată, instrucţia şi judecarea atentatului de la Sinaia cădeau în competenţa justiţiei militare. Şi această interpretare a decretului era abuzivă, căci asasinarea lui Duca se produsese înaintea instaurării stării de asediu; prin urmare, judecarea procesului era, din toate punctele de vedere, de competenţa Curţii de Juraţi. Puţin importa pentru guvern că decretul a fost aplicat cu efect retroactiv! De multă vreme, el îşi pierduse sensibilitatea faţă de legile statului. Ca să obţină condamnarea conducătorilor Legiunii, ce mai însemna o ilegalitate în plus, după miile de ilegalităţi comise până atunci!

Cu toate acestea, guvernele României Mari avuseseră experienţe amare cu procesul contra Gărzii de Fier. Nici Curţile cu Juraţi, nici chiar instanţele ordinare ale justiţiei nu s-au supus injoncţiunilor Puterii Executive. Pe măsură ce se multiplicau atacurile împotriva legionarilor, justiţia restabilea echilibrul puterilor în stat, răspunzând aproape fără excepţie, prin şentinţă de achitare.

Duşmanii Legiunii erau exasperaţi de atitudinea demnă a justiţiei. Toate tentativele de a elimina Mişcarea pe cale judiciară eşuaseră. Rămânea o singură speranţă pentru camarilă şi pentru Partidul Liberal: justiţia militară. Tribunalele militare, compuse din ofiţeri, sunt – se presupunea – mai puţin influenţate de opinia publică decât instanţele civile. La nevoie, dacă procesul nu avea cursul dorit de guvern, un ordin venit de sus putea aminti ofiţerilor de „datoria” lor.

La începutul lui martie 1934, aproape toţi legionarii deţinuţi la Jilava au fost puşi în libertate şi n-a mai rămas, la dispoziţia justiţiei militare, în plus faţă de cei trei autori ai atentatului, decât un grup de 52 de persoane. Printre acuzaţi se găseau Corneliu Zelea Codreanu, generalul Cantacuzino, prof. Ion Zelea Codreanu, Ion Moţa, inginerul Clime, Ion Badea, Nicolae Totu ş.a. Toţi aceştia, socotiţi de guvern ca formând cadre superioare ale Legiunii, erau destinaţi să putrezească în închisoare.

Era clar că un grup atât de numeros nu putea avea vreo responsabilitate în atentatul în sine. Un complot nu se urzeşte între 50 de persoane, şi mai ales în circumstanţele de atunci, când toţi conducătorii erau fie ascunşi, fie arestaţi. Ce legătură cu atentatul putea să aibă Ion Moţa, care rămăsese în închisoare până în după-amiaza lui 29 decembrie şi nu fusese eliberat decât cu câteva ore înainte ca atentatul să se consume.

Procedând de la început cu arestări masive şi punând în libertate progresiv pe prizonieri, guvernul voia să dea publicului impresia că acţionase cu obiectivitate şi în interesul instrucţiei. Adică: pe măsură ce anchetele înaintau, el elibera pe „inocenţi”, nereţinând decât un grup restrâns de conducători, care trebuiau să răspundă de actele lor în faţa justiţiei. Separând masa legionarilor de conducere, după ce-i trecuse pe toţi prin ciurul anchetelor, se încerca să se şi facă mai vizibilă prezumţia de vinovăţie a acestei conduceri.

Data procesului a fost fixată pentru 17 martie 1934, în faţa Consiliului de Război al Corpului II de Armată, cu sediul la cazarma de la Malmaison (Bucureşti). Implicarea generalului Cantacuzino în acest proces a jucat un rol providenţial. Având gradul de general, el nu putea fi judecat decât de egalii săi, şi Tribunalul a trebuit, aşadar, să fie compus exclusiv din generali. Preşedintele desemnat era generalul Ignat şi, ca membrii, generalii Costandache, Cămănescu, Dona şi Filip. Generalul Petrovicescu fusese desemnat drept comisar al Regelui.

Această excepţională compunere a Consiliului, format dintr-un grup de iluştri generali din armata română, a uşurat mult pledoaria apărării. Generalii se aflau la finele carierii lor; ei puteau judeca cu o conştiinţă mai liberă decât ofiţerii cu grad inferior, ce se puteau teme ca nu cumva cariera lor să fie handicapată dacă sentinţa era favorabilă acuzaţilor.

Căpitanul mai era încă fugar la data deschiderii procesului. Guvernul nu-l mai căuta cu înverşunarea de-odinioară. Din momentul în care nu putuse să-l omoare din primele zile de după atentat, era preferabil acuma pentru guvern ca procesul să se judece în lipsa lui. Faptul că dispăruse, şi că nu se prezenta la proces, constituia un indiciu grav de culpabilitate, susceptibil de a influienţa dezbaterile în detrimentul său. Dacă un om se derobează de justiţie, înseamnă că are ceva să i se reproşeze.

Guvernul greşise drumul şi se bucura prea devreme de absenţa Căpitanului de la acest proces. Acesta nu fugise de justiţie; el se ascundea pur şi simplu de poliţie, care primise, de la subsecretarul de stat Victor Iamandi, ordinul de a-l lichida. Corneliu Codreanu nu se temea de moarte; voia ca ţara să ştie cine îl ucide, cine-şi asumă răspunderea asasinării lui. Nu voia să fie victima vreunui obscur agent, cum era cazul după dizolvarea Mişcării, sau mai ales după atentatul contra lui Duca. În aceşti termeni se justifică faptul de a se fi sustras pentru câtva timp autorităţilor, când făcu prima sa declaraţie în faţa consiliului de Război.

Corneliu Codreanu înţelesese perfect că lipsa lui de la proces ar fi interpretată de Consiliul de Război drept un indiciu de culpabilitate. De fapt, el nu ezitase niciodată să se predea justiţiei şi să răspundă personal acuzaţiilor aduse împotriva lui. Voia totuşi ca acest act să se producă în momentul în care pericolul de a fi asasinat de agenţii forţei publice ar fi trecut. Acest moment era acela în care forţa executivă trecu afacerea Duca, într-o manieră definitivă, în mâinile justiţiei militare, şi nu mai putea deci să dispună direct de viaţa şi libertatea inculpaţilor. Din aceste motive, Corneliu Codreanu luă hotărârea de a nu se preda autorităţilor poliţieneşti şi de a se prezenta direct la Consiliul de Război.

Cu trei zile înainte de proces, o ştire senzaţională a împânzit Capitala şi a fost confirmată de ziare: Corneliu Codreanu se prezentase la Consiliul de Război, însoţit de colonelul Zăvoianu (la care se refugiase în ultimul timp) şi de preotul Grigore Cristescu, profesor de teologie la Universitatea din Bucureşti. Avea nevoie de aceste două persoane pentru mărturie, în orice moment, după declaraţia făcută parchetului militar, că se predase voluntar şi nu că fusese regăsit şi arestat de poliţie.

După ce a fost completat dosarul cu declaraţia lui Corneliu Codreanu, Consiliul de Război hotărî că nu e nevoie să se fixeze un nou termen de judecată, şi că procesul poate să înceapă, cum a fost prevăzut, la 17 martie 1934.

Procesul debută sub auspicii favorabile Mişcării. Prezentându-se benevol în faţa Consiliului de Război, Corneliu Codreanu pusese capăt insinuărilor răspândite de guvern, după care el s-ar ascunde laş pentru a scăpa de rigorile justiţiei. În plus, instanţa de judecată era formată din grupul acesta de ofiţeri de elită, din care am citat; iar prezenţa generalului Cantacuzino în boxa acuzaţilor releva categoria dezbaterilor, impunând respectul judecătorilor.

Faptul de a fi aşezat alături de conducătorii Gărzii de Fier crea impresia că acest complot, de care erau acuzaţi, nu putea să existe. Acest coleg de arme şi de suferinţe al judecătorilor, generalul Cantacuzino, era cunoscut în armată pentru verticalitatea caracterului său. Era deci inimaginabil că acest om de onoare să fi acordat preţuirea şi prietenia sa acestor periculoşi conspiratori ai statului.

Pe măsură ce procesul continua, începură să apară punctele vulnerabile ale actului de acuzare. Complotul presupus împotriva lui Duca dispărea în fum, o dată cu descoperirea faptului că la mijloc nu era decât o grosolană mistificare a poliţiei. După audierea martorilor apărării, nu mai rămăsese nici o îndoială, în conştiinţa judecătorilor, că asasinarea lui Duca se datora exclusiv iniţiativei celor trei autori ai atentatului. Celelalte capete de acuzare (mişcare teroristă, mişcare clandestină, arhaică, periculoasă pentru siguranţa statului etc.) au fost succesiv zdrobite de vechile sentinţe de achitare pronunţate de Tribunalele ţării, prin care, de zeci de ori, Mişcarea Legionară fusese absolvită.

Prin procesul acesta, în plus, guvernul liberal era demascat. Toate actele arbitrare, toate ilegalităţile, toate crimele comise de către el, erau puse în lumină, se reîntorceau contra lui, ca tot atâtea capete de acuzare. Pe feţele generalilor-judecători dispăruse severitatea de la început. Membrii Consiliului şi acuzaţii încercau aceeaşi emoţie intensă, ascultând pe martorii ce descriau suferinţele pe care ei le suportaseră. În faţa torturilor şi umilinţelor extreme impuse miilor de oameni, atentatul apărea ca o reacţie naturală, necesară, la cruzimile autorităţilor. În Parlament, un deputat liberal interpelase guvernul, întrebând dacă, la Consiliul de Război, se făcea procesul Gărzii de Fier ori acela al guvernului.

Întorsătura luată de proces neliniştea guvernul. Tulburarea acestuia crescu şi mai tare atunci când conducătorii partidelor de opoziţie: Maniu, Vaida-Voievod, mareşalul Averescu, Octavian Goga, se oferiră să fie martorii apărării. Toţi dezaprobaseră actul de dizolvare şi condamnau guvernul pentru reţinerea ilegală a mii de persoane. Şi, ceea ce produsese cea mai mare senzaţie în timpul procesului, a fost faptul că, printre martorii în favoarea acuzaţilor se afla însuşi Constantin Argetoianu, acela care dizolvase Garda de Fier în 1932. O aşa ură se acumulase la toate partidele de opoziţie contra liberalilor, încât ele uitaseră vechea duşmănie împotriva Mişcării, şi veneau să întindă o mână de ajutor legionarilor.

Când fu rândul Comisarului regal, generalul Petrovicescu, să ia cuvântul, guvernul avu o nouă şi crudă surpriză: Comisarul regal renunţă total la acuzaţiile împotriva generalului Cantacuzino, împotriva lui Corneliu Codreanu, împotriva lui Moţa şi împotriva celorlalţi conducători ai Mişcării, şi ceru achitarea lor, considerând drept singuri vinovaţi pe cei trei autori ai atentatului, un fapt rar în analele justiţiei din toate ţările lumii.

Guvernul a fost atunci cuprins de panică. Achitarea conducătorilor Mişcării Legionare era aproape sigură. Era greu să se creadă că Consiliul de Război va fi mai sever decât procurorul militar, şi că el va condamna pe cei care, generalul Petrovicescu, într-un suprem efort de conştiinţă în îndeplinirea datoriei, îi pusese în afara cauzei. La ce au servit atunci toate arestările, torturile, întreaga avalanşă de insulte şi calomnii la adresa Legiunii, teroarea toată declanşată de peste patru ani, răul moral pe care Partidul Liberal l-a făcut prin aceste măsuri, ridicând împotriva lui un val gigantic de impopularitate?…

Situaţia era deosebit de gravă şi de încordată, fiindcă se părea că nu-i mai rămânea guvernului nimic de făcut, decât să părăsească puterea în huiduielile întregii ţări. Asta era concluzia logică a unei ruşinoase înfrângeri.

Cu o zi înaintea pronunţării sentinţei, o intervenţie imprevizibilă venită de sus, riscă compromiterea întregului mers al justiţiei. Guvernul nu putea să împiedice achitarea conducătorilor Legiunii. Întreaga sa autoritate dispăruse de-a lungul dezbaterilor. Mai rămânea o ultimă soluţie în vederea obţinerii condamnării acuzaţilor şi a salvării guvernului: ca regele în persoană să intervină, cerând generalilor din Consiliul de Război condamnarea capilor Gărzii de Fier.

Guvernul, Elena Lupescu, întregul anturaj se străduia să-l convingă pe rege să facă acest pas, să pună în joc întreaga lui autoritate de Şef al statului, pentru a modifica concluzia procesului. Regele apelă la generalii din instanţa judiciară militară că „dorinţa M. S. Regele este ca inculpaţii să fie condamnaţi”…Generalul Uică se execută.

Membrii Consiliului de Război au fost consternaţi. Ei erau somaţi de rege să dea o sentinţă contrarie convingerilor la care ei ajunseseră după laborioase dezbateri. În calitate de soldaţi, ei nu puteau decât să se supună ordinului primit din partea Şefului suprem al Armatei.

În ultimul moment, situaţia a fost salvată de generalul Moruzi: acesta era un prieten bun al generalului Cantacuzino şi se găsea, totodată, în excelente relaţii cu regele Carol. Aflând de ordinul dat de Rege prin generalul Uică, el refuză să creadă că ordinul provenea de la Palat. Presupunea că-i vorba de vreo manevră a Partidului Liberal, efectuată cu complicitatea generalului Uică şi fără cunoştinţa Palatului.

Generalii din Consiliul de Război îl rugară să verifice autenticitatea ordinului primit prin intermediul generalului Uică. Dacă era un ordin al Regelui, ei, în calitate de ostaşi, nu puteau să se eschiveze, şi îl vor executa. Generalul Moruzi se grăbi la Palat şi îl puse pe Suveran la curent cu situaţia creată la Consiliul de Război, prin mijlocirea Ministrului Armatei: „Dacă inculpaţii sunt condamnaţi în urma demersului Majestăţii voastre, îi spuse generalul Moruzi, atunci ei nu mai sunt condamnaţii justiţiei, ci condamnaţii Majestăţii Voastre.

— Dragă Moruzi, îi răspunse Regele înspăimântat, după ce se trezi desconspirat, te rog să te duci imediat la Consiliul de Război şi să comunici generalilor că sunt liberi să judece potrivit conştiinţei lor”.

Generalul Moruzi se întoarse în cea mai mare grabă la Consiliu şi comunică camarazilor lui de arme rezultatele întrevederii sale cu regele. Toată lumea respiră uşurată.

În Vinerea Mare, pe 5 aprilie 1934, Consiliul de Război pronunţă sentinţa: erau condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, Nicolae Constantinescu, Doru Belimace şi Ion Caranica. Toţi ceilalţi acuzaţi sunt achitaţi, cu generalul Cantacuzino şi Corneliu Codreanu în frunte. Legiunea ieşea din închisoare, încoronată de laurii victoriei.